Acasă la românii din Paris

La fel ca şi în primele două părţi ale interviului pe care marele dramaturg şi ziarist Matei Vişniec ni l-a acordat în exclusivitate, la Paris, şi în ultima parte maestrul vorbeşte despre starea actuală a lumii, văzută prin prisma jurnalistului.

Discuţiile, la care au fost prezenţi regizorul Radu Dinulescu şi Ovidiu Balint, directorul Casei de Cultură a Municipiului Arad, au fost pe mai multe teme, culturale, teatrale etc., însă noi am preferat să vi le prezentăm doar pe cele „generale”, despre cum este văzută, de la Paris, lumea, dar şi România (cu problemele şi starea ei atuală) de către Matei Vişniec.
Sunt un observator lucid”
– Mc Donald’s …
– Sigur că da. Toate acestea vin dintr-o societate care a produs mărfuri de care noi nu aveam nevoie, imagini de care noi nu aveam nevoie, dar care au circulat, ne-au afectat creierul şi ne-au creat reflexe, dorinţe, aspiraţii. Acuma aceleaşi dorinţe le are şi un indian, un japonez, un pakistanez, toţi vor să trăiască la fel ca un american sau european. Vrea şi el să iasă în weekend cu maşina, să aibă o casă cu piscină, să muncească, să-şi poată cumpăra tot ceea ce supermarketul oferă. Să se ducă la supermerket cu maşina, să lase maşina, să ia căruciorul, să şi-l umple cu fel de fel de produse, să umple portbagajul maşinii, să meargă cu ea acasă, să intre direct în garaj, că aşa este modelul.
– Punem din nou întrebarea, ce este de făcut pentru revenirea la normalul de care vorbiţi dumneavoastră?
– Rezistenţa culturală, despre care v-am spus. Cine va face în acest moment rezistenţă culturală? Este mai greu de spus. Pentru că rişti să ţi se spună că eşti împotriva progresului. Ei, au sunt împotriva progresului care distruge planeta şi creează o monotonie sinistră.
– Să înţelegem că sunteţi unul dintre pionierii rezistenţei culturale?
– Nu. Deloc. Sunt un observator lucid şi spun că există şi alte modalităţi de a trăi, există şi un alt raport cu pământul, un alt raport cu natura, un alt raport cu cultura.

„România are un extraordinar potenţial rural”
– Haideţi să vorbim despre România. Pentru că acolo încă mai există raporturile la care aţi făcut referire.
– România are un extraordinar potenţial rural pe care puţine ţări şi l-au putut păstra. Fac o paranteză. Când circuli, de pildă, în câteva zone de munte din Franţa sau Elveţia, vezi că mai există oameni fericiţi, care nu au televizor. Îşi cumpără muzică, îşi cumpără, eventual, un televizor, dar mai mult ca să-şi comande prin poştă DVD-uri cu filme pe care şi le aleg ei. Trăiesc altfel, au un alt raport cu oraşul, cu viaţa de la oraş. Un lucru este sigur: acest model universal pe care îl construim noi acum nu poate decât să distrugă această planetă, e o formă de sinucidere universală. Şi Occidentul a provocat acest model. Să spunem că toţi ieşim în acelaşi timp în weekend. Ei, când vor ieşi şi un miliard de indieni în acelaşi timp în weekend, şi un miliard şi jumătate de chinezi în acelaşi timp în weekend, după cinci weekend-uri gândiţi-vă ce se va întâmpla. Nu vom mai putea respira aer curat.
– Astfel, nu riscă modelul să se sufoce singur?
– Ba da.
– Dar dacă nu vor fi lăsaţi să iasă la aer curat toţi odată, ce se va întâmpla?
– Vor protesta. Însă, trebuie să vă spun că, acum, în Occident, există o vagă revelaţie, că poate nu e chiar modelul care este cel mai bun, că poate ar trebui să înlocuim unele lucruri, poate ar trebui să creăm şi alte imagini. Nu a apărut contramodelul, în acest moment, sunt doar nişte mişcări haotice, antimondialiste, ecologiste care propun diverse lucruri, însă nu sunt prea mult ascultate. Există şi o mare frustrare din partea oamenilor care nu s-au bucurat de societatea de consum. Şi fac referire aici la oamenii din Europa de Răsărit şi din Asia.

Un milion de copii autişti, în Japonia
– Ce spun ei?
– Păi, acuma începeţi să ne vorbiţi despre ecologie, când vrem şi noi maşina noastră, să ieşim în weekend şi să mergem la cumpărături la supermarket? După ce că ne-aţi ţinut atâţia ani într-o utopie, într-o formă de dictatură, acuma ne spuneţi că nu e bine? În concluzie, Occidentul trebuie să înghită, să-i lase şi pe ei să trăiască, să guste, să cunoască delirul consumismului. Sunt ţări în care delirul societăţii de consum a atins dimensiuni halucinante. Japonia, de pildă. Acolo fiecare gadget (obiect în măsură să satisfacă un capriciu uman oarecare, n.red.) care apare creează o isterie printre copii, boli psihice, autism. De pildă, mediile de informare vorbesc oare despre cei un milion de copii autişti din Japonia? Nu vorbesc. Sunt un milion de copii japonezi, au şi un nume, dar nu ştiu acuma cum le zice pentru că nu am hârtiile mele în faţă, care nu vor să se ducă la şcoală pentru că nu se simt în competiţie cu cei de acolo. Asta, pentru că nu au aceleaşi gadgeturi ca şi colegii lor, nu ţin pasul cu munca, cu ritmul respectiv. Se simt zdrobiţi de stres. Este o boală socială, autismul provocat de blocajul copilului în faţa stresului, al competiţiei. Îşi dau seama că nu sunt capabili, poate că şi părinţii lor sunt mai săraci şi nu au posibilităţile financiare să-i îmbrace, să le furnizeze toate gadgeturile la timp. Să fie în rând cu colegii lor. Şi atunci ei fac un blocaj de genul: „dacă nu am aceiaşi adidaşi ca ăla, nu mă mai duc la şcoală!”. Sunt un milion de cazuri de asemenea copii care sunt pierduţi pentru societate. Ei, eu cred că vom continua să producem asemenea rebuturi. Dintre aceste rebuturi, unii trec la delicvenţă, pentru că nevoile sunt mari, în sensul că excitarea creierului a fost efectuată şi când nu poţi obţine produsul prin mijloace legale încerci să ţi-l obţii prin mijloace ilegale.

„Păstrarea civilizaţiei ţărăneşti este şansa românilor”
– Să schimbăm puţin partitura şi să revenim la România. Ce le-aţi transmite românilor?
– Nu există nici un fel de sfat care să poată fi formulat într-o singură frază. La fel cum nu există nici ţări care să poată să ardă etapele. Fiecare naţiune, fiecare stat trebuie să-şi rezolve singur problemele legate de frustrarea istorică în ritmul ei natural. Adică, până când românii nu vor gusta şi ei din bucuria societăţii de consum şi din stresul ei, nu se vor putea angaja pe o altă cale de dezvoltare. Sigur, ar fi interesant ca România să-şi păstreze câteva lucruri.
– Care ar fi acelea?
– De pildă, civilizaţia ţărănească. Aceasta mai există încă, cu nişte valori care nu au fost distruse, cu un raport cu pământul, raport care nu a fost distrus, cu o agricultură care ar putea să fie ecologică de la bun început, şi competitivă în felul ăsta. Să nu-şi polueze, din punct de vedere estetic, zonele rurale, deci să conserve această bogăţie uriaşă, care este natura în anumite zone. Astea sunt marile atuuri ale României. Spun asta, pentru că francezii care călătoresc în Maramureş, Apuseni, Bucovina, sunt uluiţi de frumuseţea unor locuri şi a unor raporturi care există încă acolo, între casă, om, animal, natură, muncă, o anumită frumuseţe interioară. Aici ar trebui, la aceste lucruri simple să lucrăm şi să le păstrăm.

„Doar vorbind despre toate aspectele negative din România, creaţi imaginea unei ţări normale”
– Cum este văzută România de aici, din Franţa?
– După cum ştiţi, mulţi ani România a avut o imagine foarte proastă. Pentru că presa occidentală, alergând după senzaţional, n-a făcut nici un fel de informare obiectivă despre România. În sensul că acea presă occidentală s-a oprit la câteva subiecte negative, a creat etichete pe care le-a lipit pe fruntea ţării noastre.
– Şi anume?
– Timp de aproape 15 ani, mediile de informare la care mă refer au vorbit despre câinii vagabonzi din Bucureşti, despre ţiganii români, despre copiii abandonaţi şi alte două, trei subiecte de acest gen. Eu am fost întotdeauna extraordinar de dezgustat de acest gen de informare şi de fiecare dată când le-am dat interviu le-am spus ziariştilor şi oamenilor de aici, din Occident, următorul lucru: „faceţi o mare nedreptate României că vorbiţi doar despre cinci subiecte negative din România, când România este atât de bogată în subiecte negative încât v-ar putea oferi o mie. Adică , dacă vreţi să faceţi un cadou României, nu vorbiţi doar de cinci subiecte negative, vorbiţi despre toată diversitatea de subiecte negative, că sunt şi altele. Nu sunt atât de naiv încât să vă sugerez să vorbiţi, din când în când, şi despre un subiect pozitiv, despre mănăstirile din Bucovina sau despre arhitectura de influenţă franceză de la Bucureşti sau despre francofonii care mai există în România. Nu! Nu sunt atât de naiv încât să vă cer să vorbiţi şi de bine despre România. Dar măcar fiţi atât de cinstiţi, generoşi şi să vorbiţi despre toate relele care există în România. Că vorbind despre toate subiectele negative, creaţi imagimea unei ţări normale. Dar, dacă vorbiţi numai de cinci subiecte negative, creaţi imaginea unei ţări anormale. Vă rog să ne faceţi acest cadou şi să vorbiţi despre toate ororile care există în România. Nu numai despre cinci, pentru că creaţi etichete şi lumea se blochează la aceste imagini. Dacă vorbiţi despre toate relele, atunci România este o ţară normală, cu toate problemele ei. Dacă vă rezumaţi doar la câteva probleme pe care le abordaţi în fiecare an, creaţi imaginea unei ţări handicapate, bizare, anormale“.
– Aceasta este acum imaginea României la Paris?
– S-au mai schimbat lucrurile între timp. Pentru că au început să mai călătorească oamenii, nu pentru că şi-ar fi dat seama mediile de informare de vreo greşeală pe care ar fi făcut-o, sau că ar fi avut vreo remuşcare. Ele tot acolo au rămas blocate, dar au început să circule oamenii. Asociaţiile franco-române, diverse grupuri, oameni de afaceri, turişti, sunt cei care aduc în Franţa alte imagini despre România.
– Şi românii care lucrează aici?
– Şi românii care lucrează în străinătate, şi sunt, din câte ştiu eu, vreo două milioane, şi ei creează alte imagini pozitive ale României. Mediile de informare au făcut numai deservicii.

„Ziariştii din România sunt pe drumul cel bun”
– Ce părere aveţi despre presa din România? Ajută ea la această etichetare negativă a României?
– Ce mi se pare important este că presa românească este o presă liberă, caustică, uneori plină de umor şi se amestecă exact acolo unde trebuie să se amestece. Adică, acolo unde altă dată puterea considera că nu le fierbe oala ziariştilor. Este bine că presa a început să se amestece. Păcat că nu s-a amestecat mai devreme în marile afaceri de corupţie. Pentru că aceste mari cazuri de corupţie existau de ani de zile. Dar, până nu a venit Uniunea Europeană să pună o presiune extrem de mare pe români şi să le spună: „atenţie, dacă nu vă rezolvaţi marile cazuri de corupţie, nu intraţi anul viitor în Uniune!”, n-au început marile dezvăluiri.
– Problema este că şi unii dintre ziarişti, şefi de ziare sau de trusturi de presă sunt implicaţi în marile afaceri de corupţie…
– Acuma presa din România vorbeşte că s-a dat voie de undeva. Ca să fim sinceri până la capăt, este adevărat că n-au fost atât de rapizi, fie că n-au putut, fie că n-au ştiut, fie că au fost presiuni, fie că au fost ameninţaţi, fie că au fost alte motive, însă acum văd că-şi fac treaba ziariştii români. Vorbesc despre marii rechini. Multă vreme n-au putut, au mai încercat ei dar… Nu există în nici un caz o anomalie specială în România, iar dacă ţinem cont de unde au plecat ziariştii din România şi unde sunt ei acum, pot spune că drumul este pozitiv.

***
Într-un târziu ne-am despărţit de maestrul Matei Vişniec, nu înainte de a-i smulge promisiunea că ne va vizita, în curând, la Arad, cu prilejul Festivalului de Teatru Underground, care va fi organizat de către Casa de Cultură a Municipiului Arad. Din păcate, din motive care ţin de moftul unora care au ajuns în fruntea unor instituţii de cultură arădene, în speţă Laurian Oniga, directorul Teatrului „Ioan Slavici” din Arad, Matei Vişniec nu va mai avea ocazia să vadă şi o reprezentaţie cu una dintre celebrele sale piese, „Istoria comunismului povestită pentru debili mintali“ şi ale cărei amănunte au fost discutate la Paris împreună cu regizorul Radu Dinulescu (cel care urma să pună în scenă piesa respectivă). Motivul este simplu: Radu Dinulescu a fost obligat să părăsească teatrul arădean, în urma unor conflicte cu Laurian Oniga (despre acestea aţi putut citi, pe larg, în ziarul nostru).
Iată cum orgoliile unora care au prins funcţii spulberă visul arădenilor de a vedea cât mai multe piese de teatru scrise de Matei Vişniec, cel mai mare dramaturg român în viaţă şi unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi, în viaţă, din lume, după cum susţin specialiştii, pe scena şi cu actorii teatrului arădean.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase