Adolescență în zeghea comunistă. Niculina Moica: „mi-a intrat frica în oase”

De Veronica Bursaşiu
Întâlnirea doamnei Niculina Moica cu elevii de la Vuia
Întâlnirea doamnei Niculina Moica cu elevii de la Vuia
80 de elevi de la Colegiul Naţional Traian Vuia au avut oportunitatea de a se întâlni cu un adevărat tezaur viu, fostul deţinut politic Niculina Moica, unul dintre ultimii 1.000 de români care au înfruntat atrocitățile pușcăriilor comuniste.

Întâlnirea moderată de istoricul Cristina Pușcaș a avut loc în cadrul proiectului „Poveşti care schimbă lumea”, finanţat de Fundaţia Comunitară Oradea prin Programul Bursa Talentelor.

Niculina Moica are o poveste de viață cutremurătoare. A făcut parte din ultimul mare val de arestări al tinerilor și studenților anticomuniști din România. Avea doar 15 ani, era elevă la Reghin și a fost arestată din Sala de sport, chiar la serbarea de sfârșit de an, de Securitate.

„Eram de vârsta voastră când m-au arestat. Bănuiam că se va întâmpla ceva foarte grav. Știam că urmam eu, fiindcă ceilalți elevi din grupul anticomunist din Reghin fuseseră arestați. A venit la mine un profesor în sala de sport: «Nina, te caută cineva!» M-a luat de braț, m-au urcat în jeep, pe mine și pe o colegă, ne-au dus la mine acasă unde erau percheziții și de acolo la Securitate.

Mica noastră organizație anticomunistă se formase după Revoluția din Ungaria, într-o perioadă în care lumea fremăta. Erau arestări masive în țară. Am făcut parte din ultimul val de arestări al elevilor și studenților. Era perioada în care oamenii se uitau pe cer cum vedeau un avion și credeau că vin americanii. Era perioada în care se lucra la educarea tinerilor, în care nu aveai acces la filme și la literatură străină, în care dacă mergeai pe stradă 3-4 elevi, ți se spunea:«despărtiți-vă!» , în care dacă auzeai pe stradă o mașină te întrebai dacă nu e mașina Securității”, a fixat fostul deținut politic contextul în care a fost arestată.

După luni de anchetă, procesul său a început în septembrie 1959 și în boxa acuzaților l-a descoperit și pe tatăl său. A fost un proces demonstrativ, în sală era ticsit cu secretari UTC pentru ca aceștia să meargă să le spună elevilor ce li se poate întampla dacă au opinii împotriva regimului.

„Mișcă, mișcă, bandito!”

„Când mi-am citit sentința eram nedumerită. 20 de ani de pușcărie. Cum o să creadă ei că voi sta 20 de ani? Când am făcut cunoștință cu deținute care erau acolo de 10-12 ani, mi-a intrat frica în oase…”, și-a amintit doamna Niculina Moica.

Dincolo de faptul că a fost purtată din închisoare în închisoare: de la Târgu Mureș, la Jilava, Botoșani, Arad, Oradea, din cameră în cameră , cea mai mare durere a fostului deținut politic provine din umilința îndurată din partea unor gardieni care supralicitau ordinele pe care le primeau pentru salarii, pentru case, pentru grade.

„Mișcă, mișcă, bandito!”, sunt cuvintele care îi răsună și acum în urechi fostului deținut politic, cuvinte ale cărui ecou nu s-a estompat în timp. Nici izolatorul în care stăteai cu zilele, camera neagră unde tovarăș îți era doar o găleată pentru necesități și unde era cumplit de frig nu a marcat-o ca umilința. De Crăciun a ajuns la Jilava, „în groapa aceea în care mi-am dat seama că pot să facă ce vor cu noi”.

„Acolo am cunoscut deținute de 10-15 ani, fețe pământii, în zeghe, fețe triste care lăsaseră acasă copii mici… Era o deținută foarte bolnavă, se spunea că are meningită. Era atât de bolnavă că o duceau alte două deținute pe umeri să-și facă necesitățile. Noaptea venea, probabil, un deținut să-i facă injecții. Atunci suna alarma. Trebuia să coborâm din pat, să ne aruncăm cu fața la pământ să nu vedem cine e persoana”, și-a amintit doamna Niculina.

La închisoarea din Botoșani, adolescenta în zeghe a întâlnit singurul gardian cu față umană, care i-a spus că fiind minoră poate să-și ceară anumite drepturi, că poate primi pachet, că poate fi vizitată. După un an de la arestare, la vorbitor a venit mama sa. Este un moment de mare încărcătură emoțională pe care doamna Niculina nu și-l amintește prea bine, simte doar nodul în gât cu care a plecat de acolo fiindcă se simțea vinovată pentru tot ceea ce i se întâmpla familiei ei. Între timp, după ce executase 3 ani de închisoare, iar mama ei încercase să obțină o pedeapsă mai ușoară pentru ea, a primit o sentință de 12 ani în loc de 20, în urma unui recurs în supraveghere, iar tatăl său 5 ani.

„Ce îmi erau 12 ani, ce îmi era 20”, a relatat fostul deținut politic reacția sa de atunci. Ca să nu o ia razna în închisoare, doamna Niculina spune că „ieșeam cu gândul din pușcărie și mă gândeam ce o să fac în libertate”… Ultimul loc de detenție a fost Oradea, unde „din păcate a fost un regim foarte sever, printre cele mai grele”. A venit aici îmbarcată într-un camion cu soldați care aveau armele îndreptate spre deținute.

Eliberarea a venit în contextul în care în 1964, la presiunea Occidentului, în România, oficial nu trebuiau să mai existe deținuți politici.

„Când mi-am auzit strigat numele pentru eliberare, mi-au dat lacrimile. Educatorul meu mi-a spus: «Nu plânge, și tatăl tău va fi eliberat!» Pasul făcut peste pragul închisorii din Oradea o să-l am în față ochilor până voi muri. Când am păşit spre libertate peste pragul închisorii din Oradea aveam aproape 21 de ani. Eram eu şi colega mea, cu care fusesem arestată în aceaşi zi, dar cu care nu ne-am văzut cinci ani. Purtam hainele de la 15 ani. Se învârtea lumea cu noi. Afară, lumea era îmbrăcată altfel. Am amintiri foarte vagi, îmi amintesc doar Crişul Repede cu acele lanţuri de pe mal, am secvențe din gară, din tren şi cum am mers acasă la Reghin”, și-a amintit doamna Niculina.

La Reghin, mama fusese obligată să renunțe la tot ce avea, la casă, iar calvarul nu a încetat nici măcar după eliberare, nici peste zeci de ani, Niculina Moica a fost urmărită de Securitate până în decembrie 1989.

S-a angajat într-o brutărie la curățat cartofi, apoi a primit un job mai bun cu sprijinul oamenilor. Fusese exmatriculată din toate școlile din țară și a încercat să-și reia studiile. Au acceptat-o doar la fără frecvență. 40 de ani a făcut contabilitate, ca să aibă din ce trăi. Oamenilor le era frică de ea, de trecutul ei politic.

„I-am înțeles… Trăiam şi mă învârteam doar între foşti deţinuţi politici, nu pentru că aş fi fost proastă sau urâtă, ci pentru că alţi băieţi se temeau să se vadă cu mine, căci le-aş fi putut distruge cariera….”.

S-a căsătorit cu un fost deținut politic și toată viața s-a temut că fetiţa ei va fi urmărită şi va suferi din cauza ei… La Revoluție, doamna Niculina spune că: „m-am bucurat ca proasta!”

Femeia a crezut că s-a terminat coșmarul comunist: „Am zis că am scăpat, dar nu prea cred că am scăpat, sunt tot ei, copiii lor, nepoţii lor. Nu cred că ați văzut copil de fost deținut politic în Parlament.

„Spune că ceea ce se întâmplă acum e „complicat”, „e prea multă ură, asta e cel mai rău”. Tot ceea ce își dorește acum doamna Niculina e ca ceea ce s-a întâmplat deținuților politici, să nu se mai întâmple.

„Mă întâlnesc şi acum cu multă lume de vârsta mea care îmi spune că n-a ştiut ce se întâmpla atunci. Nu e posibil să nu fi ştiut câtă vreme tot din a doua familie dispărea cineva în închisori, în centre de psihiatrie sau în tabere de muncă…”, spune fostul deţinut politic.

Îndemnul doamnei Niculina pentru tineri e: „Nu e uşor, dar vă rog să citiţi ca să aflaţi ce s-a întâmplat, iar astfel de lucruri să nu se mai repete”, a spus fosta adolescentă în zeghe.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !