Alexandru Badea, tenor „Cred în întâlnirea creierelor la Oradea!”

De Veronica Bursaşiu
Reactualizat la:
Alexandru Badea, tenor „Cred în întâlnirea creierelor la Oradea!”
În exclusivitate, marele tenor orădean a vorbit despre evenimentul cultural care ar putea fi un brand orădean şi despre viaţa sa.

J.b. Aţi venit să propuneţi orădenilor European Music Open?
Alexandru Badea A fost haios, când m-a întrebat o înaltă faţă bisericească: Aveţi un plan? M-a lămurit . E vorba aceea: «Vrei să dea Dumnezeu de tine? Fă-ţi un plan!» Planul meu e să facem cât putem noi mai bine. Şi nu e un plan, e o bucurie și aș fi extrem de fericit să văd toți capii bisericilor luându-se de mână și făcând o mare mesă în centrul orașului… Gândesc așa fiindca sunt un ignorant și poate că asta mă face să gândesc lipsit de prejudecăți, să nu țin cont de anumite cutume.

Eu am foarte mulți prieteni evrei, unul dintre cei mai dragi oameni e din Tel Aviv, m-a ajutat enorm. A lăsat o vreme regia și s-a dedicat vieții politice în Israel. Mi-a spus un lucru esenţial. M-a văzut pe scenă și nu i-a plăcut deloc. Mi-a spus: îţi mere glasul, îți mere glasul, dar ţi-ar mere și mai bine daca ai ţine cont de un lucru. Nu e atât de important să te ocupi de tine, e mult mai interesant să te ocupi de ceilalți când ești pe scenă.Am luat-o atunci ca pe un reproș, eram după spectacol, cu adrenalină când vrei să-ţi spună cineva ce grozav ai fost nu să-ţi dea una. Dumnezeu m-a ajutat să înțeleg ce vroia să spună.Așa zisele eșecuri-eu le consideram eșecuri- mă chinuiau enorm .

Jb– Le analizați, le întorceaţi pe toate părţile?
Al. B. Și acum fac la fel. Fiecare cu natura lui. Încet, încet am reușit să înțeleg că și ceea ce eu consideram eșec tot al meu este. Şi era cea mai mare prostie, azi nu le mai consider eșecuri. Spectacolele în care nu sunt în formă nu le mai consider eșecuri. E o deșertăciune să acumulezi doar succese. E o deșertăciune să te cocentrezi doar pe succes. Cu fiecare zi care trece te apropii de moarte, viața trece și atunci care-i sensul luptei acesteia de a fi „the best”. The best față de ce? De aici și războiaele acestea că eu am dreptate și tu nu ai și tu ești un nenorocit. Eu am dreptatea mea, tu ai dreptatea ta.

Jb– Ce fel de copil aţi fost?
-Al.B. Ce copil am fost? Singuratic.Aveam prieteni cu care băteam mingea, dar eram destul de singurel și sufeream enorm din cauza asta că nu aveam prietenul meu. Totdeauna am căutat asta și astăzi caut practic același lucru.

Jb– Ce căutaţi și nu ați găsit în copilărie?
Al.B. Azi nu mai caut, azi am și asta este un mare lucru. Înainte eu căutam un prieten. Ca să mă dau grozav, azi caut să fie eu, pe cât se poate prieten. Dacă eu reușesc astazi sigur o să am un răspuns din partea multora.

Jb.-Sunteti idealist?
-Al.B. Da!

Jb-Perfecționist?
Al.B. -Grozav. Şi cel mai mare chiulangiu din generația mea. Nu cred că a fost un copil să chiulească mai mult dela școală. Și am început să chiulesc încă din clasa a II-a . Nu mă mândresc cu asta. Până la urmă tot se descoperă, învățătoarea te pârăște acasă.

Jb-Ce nu vă plăcea la școală?
Al.B. Da, asta e o întrebare… Acum îmi place, sunt doctorand. Eu care am urât școala până la un moment dat am început să o descopăr și să-mi placă să învăț. Poate fiindcă am avut un dascăl de mare anvergură în viața mea, în primii ani de viața, bunicul meu și pe urmă mama mea.Bunicul meu preda limba română la Colegiul Gojdu. El a întemiat revista „Ţara visurilor noastre”. Toți din familia mamei și a bunicului au avut darul ăsta pedagogic extraordinar. Ştiau să-și atragă atenția copiilor. Acesta e un mare dar. Poate că eu asta căutam, inconștient acelaşi tip de provocare să o primesc din partea dascălilor. Dar nu stăteam atunci să mă gândesc la asta.. Şi încet, încet nu am mai învățat și îmi era rușine să mă scoată la tablă și să nu ştiu și atunci preferam să nu mă duc la școală.

Jb– Mama, învățătoare, nu vă controla?
Al.B. Cum să nu, dar nu eram cel mai „easy child” din lume. Eram eu așa plăpând și hipersensibil. E greu să mă analizez pe mine, e ciudat.

J.b.-Cu muzica, când v-ați întâlnit?
Al.B. Foarte târziu, poate după 30 de ani. Am făcut muzică de la șase ani, dar întâlnirea a venit mai târziu. Eu m-am maturizat mai târziu, rectific, am început să mă maturizez… (râde). Am avut parte de acestă întâlnire mai târziu, am început cu dascăli fabuloși, apoi a urmat o paranteză prea lungă, poate eu eram rătăcitul și fiind rătăcit nu ești în stare să recunoști întâlnirile pe care le ai fiindcă ești mult prea preocupat cu demonii tăi, ești obsedat de tine, ești orb.

Încet, încet traversând criza necesară de care cred că nimeni nu scapă- criza, crizele au rostul lor-am început să-mi întâlnesc marii dascăli și nu o să fac acum o ierarhie sunt mai mulți: poate puțini din cei care ne citesc au auzit de Ecaterina Crifca, bioenergeticianul din București de 84 de ani care arată de 60 și după care când mergem pe stradă eu trebuie să țin pasul, care nu mă lasă să-i care plasele de 7kg de la magazin, a avut un rol esenţial în reașezarea mea pe poteca pe care o căutam și nu o găseam.

Jb– Sunt puțini care își asumă astfel de întâlniri.
Al.B. Credeți? Cine are astfel de întalniri esențiale..

Jb-Ce s-a schimbat atunci în fiinţa dumneavoastră?
Al.B. Mi-a deschis o uşă în sufletul meu care era zăvorâtă și pe care eu o tot căutam, știam că e închisă, că trebuie să se deschidă spre lumina din mine.

Jb- Se întâmpla în timpul unor şedinţe ?
Al.B. Le explicam prietenilor, atunci când vorbeam despre asta că nu am simţit neapărat niște energii, unde, sigur au avut efect ședințele în care își plimba mâinele spre capul meu, pe corpul meu, dar discuţiile pe care le -am avut, schimbul acesta de 7-10% -atât se spune că comunică oamenii prin cuvinte, restul e dincolo de cuvinte, remarcile atenția și grija, răbdarea pe care mi-a acordat-o m-au făcut să înțeleg lucruri și mi-au dat curaj. Era un om și care mă șoca , mă surprindea îngrozitor.

Jb- Vă spunea lucruri pe care le știați, dar nu ati fi vrut să le recunoașteți?
Al.B. Fără doar și poate…

Jb. Ce înseamnă Oradea pentru dumneavoastră?
Al.B. În primul rând, normal, părinții mei, ce altceva să fie? Părinţii care har domnului sunt printre noi și apoi tot ceea ce e orașul acesta.

Jb- Prieteni mai aveţi aici?
Al.B. Am o grămadă și chiar dacă sunt răspândiți peste tot în lume, se întorc așa cum mă întorc și eu, acasă. Unii şi-au clădit o viața minunată în Oradea. Anul trecut ne-am întâlnit la nunta copilului unui coleg, au venit din Germania, din America. Toți simt nevoia să revină, nu ai cum să nu te simți legat de locul în care te-ai format până la un moment dat.

Jb- V-aţi gandit cum ar fi fost viața dumneavoastră dacă rămâneați în Oradea?
Al.B. Nicioadată nu mă gândesc cum ar fi fost dacă ar fi fost, nu mi-e natura și nici nu sunt un tip care să aibă prea multe planuri.

Jb- Ați plecat în București…
Al.B. Din neștiință, crezând că dacă e să termin Conservatorul apoi, musai, trebuie să fie la București. Greșeală fiindcă clasa de canto de la Cluj ara net superioară la vremea respectivă. Când aveam concursurile între conservatoare clujenii ne băteau la fundul gol, erau mult mai bine pregătiți. Acum lucrurile s-au mai schimbat, sunt prefesori la Universitatea de Muzică din București cântăreți excepțiomali, cu mare experiență: Slătineanu , Voineag, Manoleanu, Codreanu, mulți, o grămadă, oameni care după o carieră de 30 de ani au simţit nevoia să dea mai departe meșteșugul ăsta.

Pe vremea când am făcut eu facultatea nu erau mulți profesori care fuseseră și practicanți. Era doamna Stoleriu, în primul rând o cântăreaţă excepţioanală și se pare că și un pedagog cu vocație, era Arta Florescu un nume foarte cunoscut, ceilalți îşi dădeau silința dar nu fuseseră practicanți. Mi-e foarte greu azi să înțeleg cum tu poți să predai ceva ce nu ai făcut în viața ta.

Jb -Ruptura de București a fost abruptă, oarecum nepregătită!
Al.B. A fost în două etape, prima data mi-am dat demisia de la Teatrul de Operetă, venise o doamnă în fruntea instituției, care nu mai e printre noi, și nu stau eu zi să o judec, dar nu poți să vii director într-o instituției și să-i spui angajatului că tu nu ai încredere în instituția aceea, că nu-ţi place, ba că nu-i place nici opereta, că trebuie să facem altceva acolo. Pe mine m-a speriat, a doua zi mi-am dat demisia. Lumea mi-a zis că sunt nebun. Am spus că nu-s nebun sunt doar laș.

Se scufundă corabia și eu nu sunt căpitanul ei și încerc să mă salvez, și mă salvez plecând în stradă, oi vedea eu ce-oi face, dar aici nu, aici se scufundă totul. Sigur, s-a întâmplat peste 20 și ceva de ani până a fost o unire, acum câţiva ani, a operei cu opereta, lucru inadmisibil să desființezi singurul teatru de gen din țară să-l unim cu Opera Română. De parcă am avea 50 de teatre în țara asta și nu știm ce să facem cu ele. Sunt câteva, le numeri pe degete. Înțeleg că sunt probleme financiare, dar nu poți să cuantifici răul cultural pe care-l faci unei ţări, chiar dacă acel teatru se adresa unui public restrâns, în aparență e un lucru minor, dar e extrem de grav.

Jb-Ceea ce s-a întâmplat apoi, scandalul de la Opera Națională e rezultatul acestei uniri?
Al.B. Știţi cum e: românii se pricep la tot, și eu mă pricep și la agricultură, la fotbal, la management, dar poate că nu mă pricep la nimic. Eu simt că trebuie făcut efortul acela cultural… Sunt foarte surprins, în continuare, de acest proiect în care am fost solicitat să mă implic, e un proiect cultural, nu e un proiect de făcut bani, e unul de cheltuit bani. Bine, sunt puțini bani, nu sunt foarte mulți, dar totuși sunt niște bani, administrația orașului a considerat de cuviință să pună la bătaie niște bani pentru un proiect cultural, găsesc remarcabil lucrul ăsta.

J.b. Artişti vin la European Music Open Oradea pe onorarii foarte mici.
Al.B. Unii vin pe onorarii foarte mici, unii nu iau nici un ban, domnul Hollander nu ia nici un ban, domnul Dedu nici un ban, oamenii din colocviu au considerat ideea interesantă, și cântăreți la fel, vin pe onorarii care în țările lor nici nu poate fi vorba, nu te duci să cânţi pe 500 de euro. Aici e vorba de un context fericit, în care ne-am întâlnit câţiva oameni și am zis să facem ceva. E mult prea devreme să spunem că am făcut ceva, vom vedea noi ce ne iese, ar fim minunat să ne iasă, intenţia mea a fost îmbrăţişată de echipa care mi s-a pus la dispoziție.

M-aș bucura să avem, anual aici la Oradea un loc de întâlnire al personalităților europene, de aceea am îndrăznit să fac în festivalul acesta și altceva decât muzică, pentru mine o întâlnire a minților, a creierelor… nu știi ce poate să dea, ce perspective poate deschide, nu putem fără să încercăm să stabilăm noi contacte și pe cele care le avem să le îngrijim, să câștigăm încredere, despre asta e vorba.

Am vrut să dau evenimentului denumirea „Întâlniri de la Oradea”, apoi „Poduri între noi”, punți, cred că oricare om are un sentiment bun când a reușit să stabilească o legătură emoțională, serioasă solidă, cu cel de lângă el. Pe mine asta mă liniștește, când simt că sunt în stare să comunic cu cei din jurul meu îmi dă o pace interioară extraordinară, când simt că nu sunt în stare să stabilesc acea punte de legătură, nu am liniște.

Jb– Cum se transformă omul Alexandru badea în artist, acolo în spatelşe scenei?
Al.B. E un alt tip de concentrare, normal când mă spăl pe dinți nu am acelaşi tip de concentrare ca și când apar pe scenă. Te pregătești ca orice om care se pregătește înaintea oricărei încercări, înaintea unui lucru imporatnt, dar nu am un ritual anume, să zic că fac exerciții de respirație.

Uneori mă mai și rog. E o diferență între a face un concert sau un spectacol de operă. Când faci un spectacol ești un personaj, un alt fel de a te apropia de muzică, din punctul meu de vedere, când faci un concert te apropii mai mult de a comunica cu publicul ești singur cu orchestra, cu pianistul în fața unei săli întregi.

Jb– Cum intraţi în rol? Încercaţi să cunoaşteţi epoca în care se întâmplă acţiunea?
Al.B. Nu sunt actor, sunt cântăreț. E de dorit să te pregătești din toate punctele de vedere. Nu întotdeauna sunt atât de conștiincios, chiar dacă sunt un tip căruia îi place disciplina, știu, mă surprind eu pe mine că uneori nu sunt suficient de disciplinat și unele dintre rolurile pe care le cânt le înțeleg mult mai bine și m-am dedicat lor mult mai mult decât altora, poate că și datorită unei simpatii mai mari față de personaj.

Jb-Care a fost acel personaj?
Al.B. Multe, sunt multe Dumnezeule, dar sunt și altele pe care nu le-am tratat cu aceeași seriozitate. Poate personajul pe care l-am căutat cel mai mult a fost Hoffman din „Povestirile lui Hoffman”, altul Faust, Romeo, Ducele de Mantua din Rigoletto care e un personaj deosebit de complex nu e doar „la dona mobile”, e de fapt un tip extrem de nefericit și plin de complexe existențiale. Și dacă stai să cauți așa în profunzimea oricărui personaj, căutările acestea nu se termină niciodată și depinde de tine, de structura ta, de disponibilitatea ta să cauți.

Ceea ce înţelegeam eu din Hoffman acum 20 de ani când am cântat prima dată a fost rezultatul unei întâlniri cu un regizor fabulos care m-a ajutat și astăzi să continui să-l descoper, redescoper. Cu cât înaintezi în vârstă, nu neapărat performanța este mai valoroasă, pentru că mă uit la tinerii cântăreți, naivitatea pe care o au, nevinovăția lor, uneori neștiința lor, puritatea sunt niște lucruri fabuloase… Aceea naivitate, puritate e de preferat să nu ți-o pierzi niciodată, copilul ăla din tine să nu moară.

Jb. Nu pot să nu vă întreb de întâlnirea cu Pavarotti?
Al.B. Astfel de întâlniri pot fi esențiale. Nu le-am pregătit, la modul cel mai serios, sau dacă au fost pregătite nu le-am pregătit eu, dar au venit în momente cheie. La Viena, la ultimul concert a lui Pavarotti mi-am luat inima în dinți, m-am dus la cabină, m-am prezentat, a fost amabil și foarte drăguţ.

Mi-a spus să-i dau un semn când merg în Italia, iar atunci când am fost la el în casă treceam printr-un moment de mare îndoială, de criză care a durat câţiva ani, iar el fost unul dintre cei care m-a ajutat, mi-a dat încredere. Normal că te ajută când tu te îndoiești și crezi că și alții se îndoiesc și vine Pavarotii și îți spune:« Mă, tu ești sănătos la minte? Ce vrei mai mult?»

Eu sunt foarte recunoscător când cineva îmi acordă puțină atenție și-mi spune: «a fost fain ceea ce ai făcut» Cum să nu-ți cadă bine? Cum să nu te încarce, să nu te motivezi? Și o critică e bună, dar făcută astfel să te motiveze, nu să dai de pământ cu cineva. Te expui acolo pe scenă, asta face parte din regulile jocului. Nu mă încălzește pe mine că Pavarotti a fost huiduit, Callas a fost huiduită și poate să mi se întâmple și mie așa ceva Nu! Eu am auzit de două ori în viața mea, în două spectacole la distanță de un an și ceva:« buu!». Dacă ar fi fost posibil să se caște pământul și să cad acolo nu aș mai fi ieșit în veci de rușine.

J.b. Avea dreptate să reacţioneze aşa?
Al.B. În mod sigur avea dreptate, era dreptatea lui, din punctul meu de vedere eu zic că nu aș fi meritat așa ceva, nu pentru că alții au strigat bravo! Se întâmplă, extrem de rar, când un spectator strigă buu, toată sala să strige bu, sunt recții extrem de diverse, dar între acei bravo eu am auzit mult mai tare acel singur bu. M-a făcut praf. A fost și greșeala mea, de ambele dăți am fost bolnav și nu am putut să cânt așa cum lumea se aștepta. În străinătate publicul nu e atât de generos ca în România. Dar nu poți să ai pretenția ca artist, ca publicul să fie înțelegător.
Vă mulţumesc!



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase