Biserica şi deşertăciunea

Înainte cu o zi de Sarbatoarea Intrarii în Biserica a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie, la Oradea a fost întâmpinata cu mare fast retrocedarea Catedralei Sfântul Nicolae.

Invitati de pretutindeni, bucurie, o slujba speciala, consacrata unei dreptati survenite dupa o asteptare amarnica, de 57 de ani, dintre care ultimii 15 au fost cu adevarat traumatici. Pentru multi, a fost o duminica binecuvântata. În ceea ce ma priveste, a fost una mai trista decât aceea în care esti parasit de Dumnezeu Însusi. Si iata de ce…
Pe 20 noiembrie, nu s-a înfaptuit o restituire, oricum, prea mult asteptata, ci un sacrilegiu!

O furaciune ordinara! O hotie la drumul mare! De ea este vinovat cinul ortodox, în frunte cu episcopul, pe cât de venerabil, pe atât de stupid, si terminând cu preotii seditionisti din Valea de Jos, care se cearta pentru un coltun de prescura. Trec peste pretentia, specifica grobienilor sârguinciosi, de-a conditiona restituirea catedralei de angajamentul greco-catolicilor de-a nu revendica alte lacasuri de cult. E treaba acestora din urma de-a fi sau nu nemernici în raport cu înaintasii lor.

Altceva este, însa, cu totul scârbavnic. Bravii prelati ce se revendica de la dreapta credinta au refuzat sa restituie, asa cum ar fi fost firesc si pe deplin legal, casa parohiala, care pâna în 1948 facea parte integranta dintre bunurile imobiliare ale catedralei, si care se afla abia peste drum de Sfântul Nicolae. Abjectul vicar Bota s-a facut ca ploua! A rânjit si a spus senin, fara a fi lovit, pe loc, de hemiplegie sau de pacostea bubelor purulente pe bolta palatina, ca el nu stie de nici o astfel de proprietate greco-catolica! A mintit barbateste, ca un tâlhar. De fapt, stia prea bine, dar s-a pretat la o mitocanie din pricina mult prea omenescului pacat al lacomiei. Cine sta în casa cu pricina, se cunoaste prea bine. Cum sa ceri, Doamne!, o justitie oarba într-o tara în care Biserica este chioara, flamânda si fariseica, iar slujitorii ei ticalositi (vorba de antart a prezidentului)? Dar acuza de sacrilegiu abia de urmeaza a fi înfatisata…

Un inventar întocmit în funestul an 1948, când ortodocsii au însfacat ceea ce nu era a lor fara a avea macar cosmaruri sau vagi remuscari ecumenice, arata si confirma, chiar azi, ca o data cu catedrala au fost confiscate mai multe obiecte de patrimoniu ce apartineau celor urgisiti de soarta. Cupe de aur de la Vatican, crucifixe si alte obiecte sfinte au intrat în folosinta fratilor între care nu existau deosebiri de substanta, în afara diferentei pur speculative între Duhul Sfânt si Spirit.

Dar iata ca la ceasul adevarului, ortodocsii s-au pretat la un gest descalificant: au negat existenta obiectelor cu pricina, ba mai mult, au pretins ca s-a comis o greseala. Ignorându-l pe Dumnezeu si, implicit, pedeapsa ce va sa vie, negociatorii autocefali au afirmat, fara a li se strâmba, instantaneu, gura, ca obiectele apartinusera, de fapt, altui lacas de cult!

Minciuna aceasta are rang de sacrilegiu, fara nici o urma de dubiu. Mizerabilii nu s-au reciclat, de la Victor Hugo, pâna în postmodernitate. Toxici si având doar o relatie formala cu Mântuitorul, ierarhii ortodocsi s-au acoperit cu un pacat pe care apele reunite ale Iordanului si Petei nu-l vor putea spala, în veacul vecilor, nici macar cu detergenti biodegradabili.


Ce poate fi mai de neiertat, pe lumea aceasta, precum netrebnicia în numele Crucii? Iata de ce ziua de 20 noiembrie, dincolo de festivism, a fost nespus de trista. Ortodocsii n-au putut sari peste umbra lor satanica. Numitul Mihaltan, nu stiu care ins supranumit Salajanul, oricare dintre preotii hirotoniti pentru a sluji Adevarul, în numele Celui de Sus, are sau au, oare, a spune ceva Celor de Jos? Nu cred. Pâna si speranta e Desertaciune!

Florin Ardelean