Ca Mefisto, Scandiuzzi le-a furat timisorenilor sufletele

De Simona Popovici Donici
Ca Mefisto, Scandiuzzi le-a furat timisorenilor sufletele
Ca Mefisto, Scandiuzzi le-a furat timisorenilor sufletele
Timişorenii au semnat cu aplauze fierbinţi pactul cu Opera, căci Mefisto le-a furat, irezistibil, sufletele şi le-a pus, vreme de aproape cinci ore, în mâinile unuia dintre cei mai fascinanţi artişti lirici ai acestei epoci: basul italian Roberto Scandiuzzi. Prezenţa sa pe scena Operei din Timişoara a făcut din deschiderea stagiunii 2012/2013, cu premiera operei Faust, o seară paradisiacă pentru îndrăgostiţii de operă ai urbei.

Roberto Scandiuzzi aduce în scenă un torent de energie răvăşitoare, care preschimbă opera lui Charles Gounod, altminteri apăsătoare, gravă, într-un miraj al libertăţii de a alege aproape nelimitată. Nimic sumbru, nimic rigid în compoziţia sa: ca orice bun „negustor”, care are ceva de vândut, de cumpărat, al său Mefisto e plin de imaginaţie şi de promisiuni, persuasiv şi ubicuu. Dezinvolt, cu un şarm irezistibil, nu lipsit de senzualitate, Mefisto manipulează destinele – piese pe o stranie tablă de şah- aproape în joacă, aproape cu afecţiune, iar natura sa malefică e trădată doar de apariţiile înfricoşătoare ale creaturilor Iadului, mici şi răutăcioase spirite drăceşti sau suflete damnate care se târăsc într-o eternă robie la picioarele sale. Vocea de o indescriptibilă profunzime, cu un dramatism pe care frazarea superbă şi accentele limbii franceze îl rafinează, este literalmente perfectă pentru acest rol, iar atitudinea sa pe scenă, de un firesc extrem, comprimă timpul şi relativizează supranaturalul. Viclean, jucăuş, sangvin, cu un special simţ al umorului, Mefisto pare să se lase el însuşi prins de plasa bine ţesută a malversaţiunilor sale, iar apariţia sa la final, din sală, printre spectactori, şi ardoarea tentativei sale de a-i „salva” pentru sine pe îndrăgostiţi ţine totalmente de aria inefabilului.

Faust intră în scenă cu sentimentul cumplit al ratării, al celei mai cumplite forme de ratare, cea sentimentală, iar disperarea sa, bine jucată în decrepitudine, dă o justificare infailibilă apariţiei satanice şi cedării eroului în faţa tentaţiei, fără ca semnarea pactului să fie accentuată vizual. Cu o voce caldă, atent dozată, şi un joc care a câştigat enorm în expresivitate, tenorul chinez Like Xing, o descoperire inspirată a maestrului Corneliu Murgu, atinge cu debutul în Faust cel mai important prag al carierei sale de până acum. Întinerit prin pact, Faust rămâne în esenţă aceeaşi fiinţă a unui singur ideal şi nimic din iluziile ce i se oferă nu-l clinteşte. Pentru a sublinia relaţia dintre Faust şi Mefisto, dar şi faptul că această relaţie, acest târg, rămâne unul de suprafaţă, fără a atinge esenţa fiinţei umane, cei doi poartă, din clipa semnării pactului, haine identice. Într-o metaforică simetrie, temniţa singurătăţii sale devine ocna Margaretei condamnate pentru pruncucidere.

Tot un debut de rol, dar din postura unei cariere internaţionale strălucite, este pentru soprana Nicoleta Ardelean partitura Margaretei, un rol pe care artista îl construieşte cu migală, pe transformările dramatice ale personajului său de la fecioara inocentă, sfielnică, la femeia ce se lasă pradă extazului pasional, apoi de la damnare la pocăinţă şi salvarea mistică. Scena romantică nocturnă a îndrăgostiţilor, în grădina Margaretei, este una dintre cele mai captivante în întreg spectacolul, însă apariţia paroxistică din ultimul act, cu părul tuns scurt al condamnatelor, privirea rătăcită, în care disperarea şi seninătatea fac un duo geamăn, cu mişcări sacadate de marionetă a unui crud destin, concentrează forţa personajului ei. Timbrul frumos, sensibil, cu inflexiuni dramatice, aduc o vibraţie aparte apariţiilor Margaretei. Dan Patacă este o apariţie surprinzătoare, tonică, în rolul Valentin, iar scena duelului fatal cu Faust, dirijată hipnotic de Mefisto, are virtuţile unei teatralităţi sublime. O prezenţă suavă, colorată, este Siebel, în interpretarea Gabriellei Varvari.

Răzvan Mazilu face din coregrafia acestei producţii un spectacol în sine. Clasicei viziuni a valsurilor funebre în Noaptea Valpurgiei îi ia locul un tragic cabaret al morţii şi desfrîului, populată de personaje ale istoriei, de Cleopatra, Elena din Troia, Semiramida, curtezane faimoase şi vrăjitoare lunatice. Balul demonic devine un „catehism” inversat al păcatelor capitale, de la viciul puterii, la crimă şi desfrânare, cu dansuri deşucheate, can-can, paiete roşii, rapeluri la crazy horse şi toată nebunia unui iad „hot, but cool”. Însă nu doar Noapte Valpurgiei, ci toate inserţiile coregrafice sunt realizate într-un contre-emploi inteligent, o substituţie ironică a mizei iluzorii. Creaturile drăceşti care-l însoţesc pe Mefisto par desprinse dintr-un misterios „jigoku hen”, un paravan al iadului din interiorul minţii, iar apariţia îngerilor unisex în scena de final este superbă. Aplauze la scenă deschisă a primit şi corul Operei, iar orchestra condusă de David Crescenzi a prins din plin subtilitatea aparte a muzicii lui Charles Gounod.

Aproape nimic funest în montarea lui Mario de Carlo (care semnează regia, decorurile şi costumele), viziunea lui îi dă lui Mefisto puteri de magician şi de aici spectacolul devine un glob al iluziilor, un joc de oglinzi răsturnate în căutarea sensului. Scena e populată (uneori în exces obiectual) de garguie şi fiinţe stranii, e invadată de culori, iar viziunile mefistofelice oferite lui Faust şi întregii lumii apar în proiecţii pe un ecran gigantic (îndrăzneaţă mixtură de butaforie clasică şi tehnică modernă). Lumea e străbătută de un fior erotic, iminenţa războiului, a morţii, ca şi exuberanţa păcii, îi împinge pe oamenii simpli (îmbrăcaţi coloraţi, cu fesuri din cele mai fanteziste, o adevărată cascadă de pânzeturi) la o beţie senzuală. Nici chiar apariţia procesiunii funebre, armă împotriva satanicei forţe, nu tulbură prea tare veselia chermezei. E, în fapt, un „teatru popular” pe care Mefisto, păpuşar luciferic, îl manipulează cu plăcere, dar de care, fatalmente, ajunge să fie legat. Drama lui Faust şi a Margaretei, mistic salvaţi de credinţă, are un revers cel puţin la fel de tragic în ratarea lui Mefisto, seducătorul Înger căzut în propria-i, inexorabilă, capcană.

Foto (c) fotosen.ro



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase