Ce bine că n-am fost la rivoluţie!

Uneori mă bucur ca prostul. Recunosc. Am, aşa, o mulţumire interioară de politruc şcolit la „Ştefan Gheorghiu”. Copiii de douăzeci de ani nu mai ştiu ce reprezenta „Ştefan Gheorghiu”. Pe vremea aia maximul disidenţei însemna să faci amor cu membre de partid în chiar clădirea care adăpostea pepiniera de cadre a comunismului, între două cursuri despre industrializarea României şi putregaiul capitalist.

As putea sa fiu scârba si sa le spun junilor pentru care Ceausescu e
un soi de personaj prost conturat din „Toamna patriarhului” ca,
daca vor sa faca disectii istorice pe viu, nu trebuie decât sa urmareasca
dezbaterile din Parlament, iesirile lui Traian Basescu si mârâielile
de dupa ale oamenilor politici. Disectii, vorba vine. E ca si cum ai gasi creierul
în stomac si inima în calcâi. Plamânii prin coapse si
genunchii lânga stern.

Pentru ca locatarul Cotrocenilor e cea mai stranie fiinta cu putinta. Cu o
anatomie de neînteles. Ceva între Ceausescu si Che Guevara. Un Pol
Pot mai milos, pornit doar pe clasa politica. O Maica Tereza care a condus petroliere.
Ultima chestie, cea cu unsul lui Dumnezeu, e tot ce mai trebuia inventat. Când
va ajunge si academician doctor docent va trebui, totusi, sa-l luam în
serios. Cândva, oamenii au iesit în strada.

Mai tineti minte? Au fost tineri care au murit pentru ca, azi, sa avem un presedinte
care sprituieste aghiazma, un Parlament parca numai de ecologisti, atâtea
bancnote verzi au în conturi, si un Guvern specializat în ruleta
ruseasca. Atunci, demult, eu n-am iesit sa lupt împotriva comunismului.
Stateam acasa, ma uitam la televizor si un amic îmi aducea, cu o regularitate
de metronom, ziarele. Toate libere.

O vreme, mi-a fost rusine de lasitatea mea. Privind acum în jur, ma felicit
ca am stat acasa si nu m-am pupat cu necunoscuti mirosind a tuica în fata
Primariei la rivolutie, aruncându-mi carnetul de partid (n-aveam, dar
mai conteaza?) la primul cos de gunoi în acel comic decembrie ‘89.
Politica româneasca de azi îmi anuleaza jena de a fi „pierdut”
revolutia cu nonsalanta unuia care pierde trenul. Ma linistesc treptat. Desi
ma mir ca înca România nu e în Africa, desi clasa politica
se trudeste de atâtia ani s-o înghesuie între Congo si Angola.

Veleitarii politici pot schimba oricând o manusa ideologica pe un ciorap.
Însa electoratul se misca într-o zona mult mai restrânsa.
Cu toate ca a ajuns mai inteligent, alegatorul român manifesta o suficienta
care nu-i permite salturi acrobatice. Are o „statornicie” ce-i anuleaza
euforia de a se arunca în prapastia creata între actualul presedinte
si un, sa zicem, regim liberal. Nu liberalismul, evident, e de vina. PNL s-a
legat cu lanturi de scaunul guvernarii si vrea sa-i fim recunoscatori ca n-a
înghitit cheia de la lacat, ci doar a aruncat-o în Dâmbovita.

PLD e un partid de frustrati, suparati ideologic nu pe faptul ca penelistii
au furat, ci ca au furat mai mult decât ei. În acest caz, hahaitul
prezidential devine si reteta de bucatarie, si sirena electorala. N-avem de
ce sa ne miram, ca în cazul lui Ion Iliescu, ca pe înamoratii de
Traian Basescu îi vindeca, electoral, doar pamântul. De fapt, daca
stam sa gândim corect, orice groapa seamana cu o urna de vot. E lucrul
pe care mizeaza si prietenul doamnei Udrea. Discursul de miercuri din Parlament
a fost exemplar.

N-a dat solutii, s-a jucat doar cu targheturi. Demisia Guvernului si alegeri
anticipate. Cum sa se ajunga la ele? Ce conteaza? Problemele tehnice nu-l intereseaza
defel. Tara asta seamana tot mai mult cu vechea academie „Stefan Gheorghiu”.
Gaunosenie si discursuri sforaitoare. Si, din când în când,
câte un amor grabit cu o cursanta bondoaca, amor botezat acum, iata, referendum
sau anticipate. Suna altfel, recunoasteti?

Miron Beteg



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase