Chiar si detinutii merita o noua sansa

2Comentarii
Chiar si detinutii merita o noua sansa
Faţă de alte unităţi de detenţie din ţară, cu recidivă de 60% la Penitenciarul Oradea, riscul e pe jumătate.

Meritele sunt ale conducerii, care de câţiva ani duce o luptă fără precedent de educare-reeducare, de încurajare şi susţinere a deţinuţilor cu scopul ca aceştia să nu mai ajungă niciodată la puşcărie. Un merit aparte îl are şi preotul ortodox Dan Lele, capelanul unităţii de detenţie orădene. După 14 ani munciţi în Penitenciarul Oradea, pr. Lele a acceptat să vorbească pentru cititorii JB despre truda de dincolo de gratii, cu interiorul fiecărui deţinut pentru schimbarea şi menţinerea în credinţă – salvatoare în toate cazurile de non-recidivă. Interviul a fost acordat în preajma Rusaliilor şi, coincidenţă, în apropierea zilei de naştere a părintelui.

 

JB: De când lucraţi Ia Penitenciarul Oradea?

Pr. Lele: Ocup prezenta funcţie, din data de 15 septembrie 1999 fiind angajat pe postul de preot capelan gradul 1 şi sunt asimilat functionarilor publici cu statut special. Practic am 14 ani de activitate în penitenciar…

 

JB: De ce ati acceptat să lucraţi într-o puşcărie?

Pr. Lele: În societatea contemporană (care din păcate este întunecată de scopuri laice) Biserica încearcă să aducă un licăr de lumină. Am considerat că la penitenciar se găsesc o parte dintre cele mai întunecate personalităţi şi am dorit ca să încerc să îmi desfăşor activitatea acolo unde este cel mai greu. Am considerat mereu că fiecare persoană are în interior ceva bun şi depinde numai de conjunctură dacă personalitatea unuia este pozitivă sau negativă. Consider că orice persoană, indiferent de cât este de vicioasă poate să se îndrepte dacă i se oferă această şansă. Din păcate, societatea actuală este destul de refractară atunci când este vorba de persoane care provin din mediul penitenciar, iar eu mi-am asumat ca şi parte a muncii pe care o desfăşor în penitenciar să încerc să schimb această imagine pe care persoanele private de libertate o poartă practic ca şi un stigmat.

 

JB: Cum vi s-a părut la început? Dar acum? E vreo diferenţă în viziunea dvs?

Pr. Lele: Am ştiut de început că nu va fi uşor şi întradevăr este binecunoscut faptul că a modela personalitatea unei persoane aflate la vârsta maturităţii este un lucru deosebit de dificil. Acum consider că este şi mai dificil din cauza situaţiei economice existente la nivel mondial. În fiecare an încerc să răspund nevoilor persoanelor care frecventează Biserica, volumul de muncă devenind din ce în ce mai mare şi cu mai multe ramificaţii. Diferenţa este aceeaşi pe care orice profesionist o face între activitatea sa iniţială şi cea după mai mulţi ani de activitate. Experienţa acumulată îl face să devină mai eficient şi mai capabil să rezolve problemele cu care se confruntă.

 

JB: Cun este munca duhovnicească cu deţinuţii?

Pr. Lele: Mediul penitenciar este unul special care creează proprile dificultăţi persoanelor private de libertate. Acestea – părăsite de cele mai multe ori de prieteni – simt că nu pot avea încredere în absolut nimeni, iar singurul loc care mai are credibilitate în faţa lor este Biserica; de aceea, de foarte multe ori, rolul preotului implică şi rolul psihologului şi al educatorului. Elementul principal este constituit de oficierea sfintelor slujbe în capela unităţii. Nevoile persoanelor private de libertate sunt identificate cu ocazia consilierii moral religioase care se desfăşoara zilnic pe secţiile de deţinere fiecare dintre persoane având săptămânal ocazia să beneficieze de aceasta sau mai des – dacă situaţia o impune. Organizarea de cursuri cu caracter moral religios este de asemenea o componentă importantă a activităţii preotului. Prin acestea se încearcă implementarea principiilor morale recomandate de Biserică, dar şi îmbunătăţirea cunoştinţelor religioase, totul având ca finalitate creionarea unei personalităţi pozitive şi surescitarea interesului pentru credinţă. Acesta din urmă constituie, în viziunea mea, un element de echilibru moralizator care poate în mod concret contribui la scăderea pericolului reprezentat de recidivă. În scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor religioase organizăm şi concursuri tematice cu ocazia fiecărei sărbători din calendarul creştin ortodox. Suntem într-o continuă muncă de identificare a noi sponsori care să completeze lista fundaţiilor cu care colaborăm în scopul ajutorării materiale a persoanelor private de libertate nevizitate sau provenite din medii defavorizate. De asemenea, ne implicăm activ în programele sociale iniţiate de Episcopia ortodoxă a Oradiei, sub patronajul direct al Preasfinţiiei Sale Episcop dr. Sofronie Drincec donaţiile provenind de la cadrele Penitenciarului şi din valorificarea creaţiilor artistice ale persoanelor private de libertate, în cadrul programelor educative specifice. Referitor la perioada post executorie încerc să facilitez reintegrarea socială prin identificarea unui loc de muncă corespunzător cu aptitudinile persoanei, dar şi prin monitorizarea fostei persoane private de libertate prin intermediul parohiei ortodoxe din zonă sau a preotului duhovnic (dacă este cazul), fapt ce implică intervenţia mea imediată, dacă situaţia o impune.

 

JB: Se agaţă deţinuţii de Divinitate sau numai după ce li se explică?

Pr. Lele: Acesta este o intrebare al cărei răspuns este evident deoarece nu numai persoanele private de libertate îşi pun speranţa în Dumnezeu în cele mai grele momente, la fel ca fiecare dintre noi. Vă puteţi imagina că atunci când lucrurile iau o întosătură atât de rea încât se finalizează cu privarea de libertate, această stare de speranţă în divinitate se accentuează. Încerc să îi încurajez să continue în această direcţie şi să implementez ideea cum că acest tip de comportament trebuie menţinut şi după eliberarea din penitenciar.

 

JB: Au deţinuţii facilităţi dacă frecventează Biserica?

Pr. Lele: Desigur că cei care frecventează Biserica au facilităţi, iar pentru a le enumera o să citez din părerile pe care mulţi dintre ei mi le-au împărtăşit pe parcursul anilor: „Biserica devine un punct de sprijin moral care ajută în mod concret la trecerea peste dificultăţiile cotidiene”. Pentru multe persoane private de libertate dificultatea principală survenită din pricina detenţiei este concretizată de lipsa posibilităşii de a intervenii activ în dificultăţiile sociale cu care se confruntă cei dragi. Sfaturile pe care le primesc din partea mea bazate pe experienţa acumulată pe parcursul anilor constituie (după cum spun ei) cel mai bun lucru pe care îl pot primi. Cu acest scop mi-am completat studiile prin doctoratul în sociologie, teza fiind constituită de evoluţia persoanelor în mediul penitenciar. Există situaţii în care datorită unei intervenţii rapide şi eficiente am reuşit să diminuez starea de depresie (în care se afundă mai mult sau mai puţin fiecare persoană privată de libertate) evitând riscul de suicid.

 

JB: Cât la sută dintre deţinuţi încep sau continuă să trăiască viaţă de creştin şi câţi recidivează?

Pr. Lele: În urma statisticilor de care dispunem, nivelul de recidivă la nivel naţional este unul apropiat de 60%. Aici, la Penitenciarul Oradea, dintre persoanele care frecventează Biserica în mod curent există un procent de recidivă de aproximativ de 30%. Însă sunt încântat să vă pot spune că celor cărora reuşim să le dezvoltăm interesul pentru credinţă (persoanel care solicită să participe la toate programele pe care le desfăşor) procentul de recidivă este sub 5 %, acesta fiind determinat în majoritate de infracţiuni comise din culpă.

 

JB: Care este momentul care v-a marcat pozitiv şi altul în mod negativ în munca cu deţinuţii?

Pr. Lele: Ca să mă rezum la unul singur, o să vă dau exemplu întamplat relativ recent. La o lecţie deschisă de la Facultatea de sociologie din Oradea, am fost invitat să particip împreună cu câteva foste persoane private de libertate. Am chemat 10 dintre ei, reprezentativi pentru toate mediile sociale şi fiecare şi-a povestit pe scurt viaţa şi felul în care aceasta s-a modificat din cauza stării de detenţie. Atunci am avut ocazia să vâd cât de mare importanţă au avut Biserica şi sfaturile primite în plan real. Satisfacţiile personală şi profesională simţite în acele momente nu pot fi efectiv descrise în cuvinte…; asemenea momente nu pot fi explicate, trebuie trăite.

Aş putea menţiona scrisorile pe care le primesc după ani de zile de la foste persoane private de libertate, care îmi scriu absolut dezinteresat, în cateva pagini, îmi aduc mulţumiri, îmi spun ce au făcut în ultima vreme şi îmi cer sfatul la anumite probleme. Fiecare scrisoare o păstrez cu sfinţenie (am strâns foarte multe) şi sunt mândru de ele. Acestea sunt rezultatele muncii mele, când un om îţi scrie după ani citez „într-un loc întunecat aţi fost lumina vieţii mele”, „prin dvs am cunoscut bunătatea absolută a Lui Dumnezeu” sau “din iad m-aţi ridicat să cunosc iubirea şi dragostea lui Dumnezeu“ – îţi dai seama că ai avut un impact deosebit asupra acestor oameni. Munca cu omul se vede pe parcursul trecerii timpului, fiindcă omul nu este un obiect care să ia orice formă vrei tu; el ia orice formă vrea el, iar tu poţi doar să îl convingi cum să se dezvolte. Şi atunci când reuşeşti realizezi că ai cea mai frumoasă meserie de pe pământ. Fiecare dintre aceste scrisori o consider ca şi o comoară deoarece eu cred că recunoştinţa semenilor tăi este cel mai valoros lucru pe care îl poţi obţine pe acest pământ. Nu pot să nu amintesc de sprijinul de care beneficiez din partea tuturor colegilor şi în mod deosebit din partea domnului director dr. Ilea Ioan – un om cu calităţi exceptionale, un creştin în adevăratul sens al cuvântului.

Momente neplăcute sau mai bine spus dificile sunt atunci când în munca pe care o desfăşor întâmpin piedici.

 

JB: Este vreo diferenţă între munca de paroh în comunitate obişnuită şi cea de aici?

Pr. Lele: Diferenţa este una enormă. Eu am fost preot într-o comunitate rurală, la începutul activităţii, loc care am considerat că mă va învăţa foarte multe despre tradiţii şi chiar aşa a fost. Am venit în penitenciar unde am întâlnit oameni provenind din toate mediile sociale, de la clasa politică la lumea interlopă, de la oameni care au comis o singură greşeală la infractori înveteraţi. Este complet diferit, mult mai dificil, dar şi satisfacţiile provocate de reuşitele profesionale sunt mai mari. Atunci când o persoană considerată indezirabilă devine un stâlp al comunităţii în care trăieşte realizezi că la Dumnezeu orice este posibil.

 

JB: V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la munca de aici?

Pr. Lele: Nu o singură dată, de multe ori. Dar de fiecare dată am realizat că altruismul este cea mai mare calitate pe care un om o poate avea. Foarte multe persoane nu reuşesc să înţeleagă ce înseamnă munca de preot şi implicaţiile pe care aceasta le necesită. Unii au impresia că atunci când ajuţi pe cineva eşti mânat de interese obscure deoarece aşa ar fi procedat ei înşişi, dar munca preotului este complet diferită de orice altă profesie, iar ajutorul persoanelor aflate în nevoie este în numele lui Iisus Hristos .

 

JB: Credeţi că toţi deţinuţii îşi merită aici locul sau legislaţia ar trebui schimbată?

Pr. Lele: Munca mea cred că este cea care ar putea răspunde singură la această întrebare. Sunt absolut convins că o legislaţie mai permisivă în concondanţă cu legislaţia existentă la nivel european ar avea consecinţe benefice pentru societate. Dacă infracţiunile cu grad scăzut de risc ar fi sancţionate cu amenzi usturătoare sau cu munca în folosul comunităţii, cel puţin la primul contact cu legea penală, societatea ar putea evita cheltuielile ocazionate de detenţia făptuitorilor, iar aceştia ar primi o lecţie mult mai clară decât o oferă o pedeapsă cu suspendare condiţionată, pe care prea puţini reuşesc să o conştientizeze şi să-i înţeleagă consecinţele. Cred de asemenea că legislaţia ar trebui modificată şi în privinţa celor care nu au mai comis nicio altă infracţiune, ei nefiind infractori înveteraţ. Aceştia ar putea, după opinia mea, să beneficieze de pedepse scăzute ca şi cuantum oferindu-le astfel o şansă de a demonstra că a fost vorba doar de o greşeală pe care o regretă. Consider că oricine merită o a doua şansă, iar credinţa creştină asta ne învaţă, de aceea Domnul Iisus Hristos a venit pe pământ. Fiind un popor în proporţie de peste 90% creştin – nu înţeleg de ce este atât de greu să punem în practică acest lucru.

 

JB: Cât de greu se adaptează un om la viaţa de detenţie? Sunt mai multe etape: revoltă – deznădejde – resemnare – subestimare?

Pr. Lele: Sunt oameni care nu se adaptează niciodată în totalitate, dar cu siguranţă că încerc să îi sprijin din toate punctele de vedere. Etapele de care vorbiţi dvs există, dar diferă de la o persoană la alta, în funcţie de caracterul şi educaţia fiecăruia. O zicală românească spune „cu cât cazi mai de sus, cu atât te loveşti mai tare” şi acest lucru este perfect adevărat: persoanele familiste, cu un grad ridicat de educaţie, se adaptează mai greu decât ceilalţi şi au nevoie de sprijin pentru a rezista psihic.

 

JB: Câţi vă caută după eliberare să le fiţi duhovnic în continuare sau să se sfătuiască cu dvs?

Pr. Lele: Foarte mulţi sunt cei care vin să îmi mulţumească pentru sprijin. Au existat numeroase cazuri de persoane care înainte de starea de detenţie nu frecventau Biserica, iar acum sunt nelipsiţi la slujbele duminicale din parohiile de care aparţin. Am un sentiment de mulţumire sufletească atunci când aud că în Biserică, la fiecare slujbă, sunt foşti „enoriaşi” ai capelei penitenciarului care nu numai că sunt însoţiţi de familiile lor, dar îşi sfătuiesc şi prietenii să vină cu ei şi să îl cunoască pe Dumnezeu şi iubirea pe care El ne-o dă tuturor.

 

Preot capelan Dan Lele

 



2Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor