Şcoala şi cercelul

De doua saptamâni, portile scolilor sunt închise. Dascalii sunt în greva. Elevii experimenteaza libertatea ca forma de protest prin afiliere. Nu stiu daca este o „lectie” din care pot trage cele mai binecuvântate învataminte, dar, oricum, învataceii tranzitiei sunt prea bengosi ca sa merite macar sa punem astfel problema.

Tot ceea ce se petrece da seama de un fapt dramatic: educatia a ajuns un fenomen derizoriu. Iar scoala, unul cel mult pretios, la limita cu futilitatea. Daca nu scolile s-ar fi închis, ci cluburile de noapte, daca nu profesorii ar fi intrat în greva, ci prestatoarele serviciilor de serai, de pe centurile patriei, ei bine, deranjul ar fi fost infinit mai mare. Hormonii sunt cu mult mai importanti decât neuronii! Dascalii traiesc pe pielea lor sentimentul ca sunt tratati cu aroganta. Dar au facut o imensa greseala de strategie: au pus un nenorocit de procent în fata revendicarii esentiale, cea care cu adevarat i-a adus la revolta – salariile ultramizere. Negociatorii din partea Guvernului au speculat prompt, acordând 5% fara sa-i doara-n pix, câta vreme, în România, procentele din PIB sunt mai degraba jocuri pe calculator, cu cifre ale saraciei si jonglerii de contabil schizoid. Tradati de propria „timiditate”, slujitorii scolii au dat-o la întors în ultima clipa: leafa, viata umilitoare de fiecare zi, au pus în umbra lupta eroizanta pentru procentul dedicat transformarii vlastarelor natiei în viitori experti NASA si colectionari de Premii Nobel. Profesorii au mizat, de data aceasta, pe un Oscar, pentru toata activitatea: o simbrie mai adecvata, câtiva gritari în plus în punguta de doi bani. Întrebarea e daca îi merita cu adevarat. Voi fi taxat drept cinic, poate chiar tradator, daca voi avea îndoieli. Doua lucruri ma fac sa fiu sceptic.

Primul tine de un rationament simplu. Societatea româneasca este efectul complex si institutional al Scolii, în primul rând. De la presedinte, la boschetar si de la premier, la manelist, cu totii suntem, cam de 200 de ani, expresia critica a celor 50 de minute care încap între doua sunete de clopotel. Dascalul sta în umbra fiecarui ins, iar profesorul e cel ce a migalit forma mentis a natiunii globale. N-as spune ca a facut-o cu foarte mult succes. Dimpotriva, ruinati moral, cu apetenta doar pentru recompense si recreatie, dexteri în furatul caciulii si ieremiade baladesti, mioriticii momentului sunt într-un raport inadecvat, daca nu pervers, de-a dreptul, cu ei însisi. Cu o personalitate usor derapata, românul statistic priveste spre scoala, daca nu cu dipret, cel putin cu iritare.


Cu asta ajungem la al doilea motiv al îndoielii. Modelele nu se mai construiesc în scoli, ci pe maidane si în arest. Eruditul e predestinat marginalitatii promiscuie, câta vreme centralitatea vietii publice e ocupata de mitocanul imun la valori. Ati vazut vreun profesor în jeep? Ati zarit macar dascali stând la coada, prin sedii de banci, pentru a deschide un cont sau a transfera banii, speculând variatia valutelor? Diplomele eliberate de cancelariile liceelor si rectorate au aceeasi trebuinta precum pretiosii cercei din urechile doamnelor de tot felul (ma refer doar la lobii gingasei urechi, fara a încerca sa invoc alte parti anatomice ale feminitatii gratioase invadate de podoabe ce au voluptatea de-a depasi sfios simpla provocare estetica). Direct spus, scoala se reduce la o insigna prinsa la rever. Întreaga didactica nu e decât un moft. Pe deasupra, atât de plictisitor.

Când urgentele vietii publice românesti sunt racordate febril la marea misie a integrarii europene, mi se pare de la sine înteles sa nu avem timp pentru moftangii. Vacanta Mare e, la propriu si la figurat, emblema natiei.

Florin Ardelean