Democraţia „părinţilor fondatori” ai UE

„Constituţia europeană instituţionalizează un sistem care face din om un subiect economic, un sistem care generează şi mai multă sărăcie, şomaj, poluarea apei şi a aerului. Acest tratat instituie o altă dictatură, pe care noi nu o vrem” (Danielle Mitterrand, soţia fostului preşedinte al Franţei, 2005).

Cum faci statele Europei să îşi cedeze în mare parte independenţa către o putere supranaţională? Treptat şi conform acelei legi a lui Murphy care zice: când nu-i poţi convinge, fă totul confuz. Căci sistemul de guvernare al UE e atât de labirintic încât puţini din cele 500 de milioane de cetăţeni ai ei îl cunosc.

Ideea UE nu e postbelică, ea a fost postulată în anii 1920 de către Jean Monnet („părintele Europei”) şi Arthur Salter. Mult dincolo de necesara cooperare între ţări, ei visau un guvern supranaţional care să conducă Statele Unite ale Europei, guvernele şi parlamentele devenind administratori loiali noii organizaţii, nu statelor respective, şi supuşi unui secretariat internaţional.

Monnet considera cooperarea între naţiuni independente ca fiind un pericol mai mare pentru proiectul european chiar decât naţionalismul. Acest fost comerciant de coniac avea prin Europa prieteni foarte sus-puşi. În 1950, planul Schuman, care plasa industriile oţelului din şase ţări europene sub controlul unei singure autorităţi, a fost tot opera lui Monnet, prin prietenul său Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei.

Proiectul politic european a continuat deci deghizat în cooperare economică, la ideea premierului belgian Paul-Henri Spaak. Şi el era prieten cu Monnet şi a fost autorul raportului ce a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma, care punea bazele Comunităţii Economice Europene. Comunistul italian Altiero Spinelli a contribuit şi el prin fondarea „Crocodile Club”, care în anii 80 a susţinut intens realizarea pactului care a armonizat legislaţia ţărilor membre şi apoi a tratatului de la Maastricht, actul oficial de naştere al UE.

În 2002, delegaţii celor 25 de ţări membre ale UE s-au adunat la sediul de la Bruxelles al Parlamentului European pentru redactarea Constituţiei Europei Unite, idee lansată tot de Spinelli. Dar, timp de vreo 50 de ani, nimeni nu se întrebase ce doreau de fapt locuitorii ţărilor componente. Se vorbea de o Europă în care naţiunile bogate din Vest erau unite cu cele din Est, sărăcite de comunism, dar cum se putea realiza asta în mod echitabil? Se visase o guvernare unică a 500 milioane de locuitori de naţionalităţi diferite, cu tradiţii diferite, dar cum putea ea să rămână democratică?

La referendumurile din 2005, locuitorii Franţei şi Olandei au respins masiv proiectul de Constituţie europeană. În Marea Britanie s-a renunţat la referendum în 2006, iar Constituţia a fost ratificată doar de Parlament. La fel s-a procedat şi în alte state, deşi se susţine tot timpul că UE e voinţa popoarelor Europei. Aversiunea lui Monnet faţă de statul-naţiune, precum şi misiunea lui de a crea guvernul supranaţional al viitorului, par împlinite. Dar, în lipsa unei alternative serioase şi democratice şi până ce proiectul nu va fi ajustat, rămâne întrebarea: în folosul cui şi cum se face binele pe care francezii şi olandezii l-au respins?

Adrian Gagiu



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !