Erlend Krauser: O zi, așa cum o trăiesc eu, e cât o viață!

Reactualizat la:
1Comentariu
Erlend Krauser: O zi, așa cum o trăiesc eu, e cât o viață!
Despre Erli se vorbește mult, frumos, furtunos și degeaba. Am avut întotdeauna o fascinație aparte pentru oamenii despre care alții îmi spuneau că sunt imposibil de înțeles.

– „cu ăsta nu poți să te înțelegi, cu ăsta nu poți să faci concerte…” – și dincolo de adevărul că nu poți să fii și genial și om normal în același timp (vorba lui Covaci), drumurile noastre s-au intersectat de suficiente ori în ultimii ani cât să constat că e, de fapt, mai aproape de adevăr decât mulți dintre noi. Decât mine, în mod sigur. Nimic nu e întâmplător, mi se spune, și poate tocmai asta trebuie să învăț în urma acestei întâlniri: să trăiesc.

Erlend Krauser: Sunt 40 de ani, exact, de când am plecat… Între 3 și 6 iunie 1977 am plecat de acolo și am ajuns în Germania. Sunt 40 de ani și o lună… Despre cum ne-am cărat, știe deja fiecare.

– I-ai povestit lui Doru Ionescu în documentarul video despre Phoenix.

Erlend Krauser: Da, lui i-am povestit. Acolo am fost cam matol, la interviul ăla. Eram foarte emoționat și mi-au adus-o acolo – nu știu dacă ai văzut video-ul pe care l-am făcut despre concertul din 2008 – cu vreo 20 de minute înainte de concert pe fosta mea mare iubire…  A apărut acolo unde mă încălzeam eu să cânt și îți dai seama ce-a ieșit. Eu nu rezist la din astea. Dixie a organizat să vină ea înainte de concert, când eu am zis că nu vreau să văd pe nimeni, mă rog… Am avut emoții și am mai tras două pahare de whiskey înainte de concert și după concert eram deja terminat.

– Puteau să aștepte și ei până după concert…

Erlend Krauser: Da! Măi, îți spun, acolo au venit suprizele una după alta… Nici nu îmi imaginam… A început cu show-ul de la repetiția generală – au pus acolo un idiot, să fie tot timpul și să se ocupe de mine, și înainte de soundcheck  am întrebat Ce-i cu pianul ăsta?, că stătea un pian în colț, pe scenă. Mi s-a spus că e pentru jazziștii ăia care vin din SUA și pentru nu știu care – și am zis: Mă, pianul ăsta o să se mute după ce cântă ei (ăia cântau înaintea mea) și atunci o să se decableze tot, că nu poți să cari un pian peste cabluri… Am încercat să îi conving să se mai gândească, dar ăștia-s atât de derutați… Eu n-am pățit așa ceva în toată viața mea, aici în Germania.

Până la urmă am renunțat să mă amestec, dar am pus acolo un om care să aibă grijă să nu se decableze nimic. Și m-am dus cu trupa la masă, am mâncat… Când am venit înapoi, toată scena arăta altfel, totul era decablat, bineînțeles – că a trebuit, îți dai seama, și numai din astea… Am făcut o criză de nervi după alta și ultima fază a fost că a venit gagica înainte de concert, 20 de minute, programată, că aia mai îmi trebuia. Îți dai seama că n-am mai rezistat. Am băgat un pahar de whiskey că altfel nu puteam să cânt o notă. Și după concert a dispărut ea și a venit Doru Ionescu, pe care eu nu îl cunoșteam, să facă un interviu. Eram în primul rând foarte obosit după concert – primul concert acolo după 31 de ani, îți dai seama, emoții și tot felul – și a mai început și whiskey-ul să atace creierul. Româna mea oricum nu mai e foarte bună, după atâția ani departe, și gagiul mi-a pus și niște întrebări de baraj în care erau niște cuvinte pe care nu le-am auzit de ani de zile… Sper că n-a dat tot interviul că eram în fază slow motion, vorbeam atât de rar încât între cuvinte erau niște pauze din alea de trei minute… Mă rog. Cred că și-a dat seama că nu mi-a fost ușor.

– Deci marea ta iubire rămăsese în țară când tu ai plecat.

Erlend Krauser: Da. Nu se putea altfel. Planificarea a fost așa: ori intrăm în mașină și mergem, ori nu. N-a mai avut nimeni voie să meargă acasă după bagaje sau eu știu ce, să spună cius la marea iubire sau la mama, că se afla, îți dai seama. A trebuit să fie așa. Altfel ne prindeau deja după colț.

– Crezi că ar fi vorbit cineva din familiile voastre?

Erlend Krauser: Bineînțeles. Ioji, de exemplu, era împreună cu o tipă suspectă de tot. El voia să meargă acasă să își ia rămas bun, dar era clar că aia nu l-ar fi lăsat să plece, că era gravidă. Țăndărică n-ar fi avut cui să spună, că eram în Timișoara. Nu știu. Dar îți dai seama că lumea nu știa în timpul ăla cine e prieten și cine e securist. Era o derută generală când a apărut Nicu acolo… Așa că el a planificat bine, după părerea mea. Nicu ne-a zis: Nimeni nu părăsește casa! Veniți dacă vreți, dar dacă nu vreți rămâneți aici până o sunăm pe maică-mea. Exact așa a fost. Și bine a făcut, că altfel nu reușeam.

– Regreți că ai plecat?

Erlend Krauser: Mă, la 59 de ani ai alte gânduri. În timpul ăsta spiritualitatea m-a dus la niște concluzii ambivalente. În sens de formă, de densitate materială dacă vrei, ceea ce reprezintă un om (că noi asta suntem, tot ce există pe planeta asta este conștiență – mai mult sau mai puțin densă), deci ca formă, nu regret. Trăiesc bine aici și am avut prilejul să mă dezvolt mult mai mult decât mi-am imaginat vreodată. Nu mi-am imaginat niciodată că am să ajung aici. Dar există și o a doua dimensiune: cea de rădăcini, de cultură, de loc pe planetă care să îți aparțină.

Am constatat acum vreo 10 ani că un om care fuge dintr-o țară, egal din ce motive, se dezrădăcinează, iar această dezrădăcinare slăbește prezența –  acel „unde ești” în momentul acela. M-am gândit mult la asta, pentru că trece timpul și simt că în sensul ăsta n-a fost bine să plecăm. În clipa în care am ajuns aici trupa a fost complet despiritualizată. Când am plecat peste graniță, spiritul Phoenix a fost inexistent. E părerea mea. Asta are legătură cu rădăcina, înțelegi? Asta are legătură și cu limba, cu textele… Mai departe, în muzică s-a oglindit vestul. Bineînțeles că influența a fost și cât eram în România, dar într-un fel de stil, un fel subtil.

erlend-krauser1

Când am ajuns aici s-a inversat toată treaba, am început să o luăm razna cu capul pentru că vedeam tot felul de trupe și fiecare voia în altă direcție. Ajungem la concluzia fizicienilor cuantici: potența particulelor există în relație cu altele. Deci, în termeni normali, o trupă este mult mai mare și mai capabilă decât oamenii care sunt membri în ea. În patru sau cinci oameni, potența e una, dar dacă fiecare o ia în altă direcție, potența se prăpădește. Exact asta s-a întâmplat.

Uite, eu am ajuns la o chestie foarte stranie pentru că eu cânt singur de foarte mulți ani. Eu îmi fac discurile singur. Îmi trebuie ajutor ocazional de la un pianist sau de la un tobar dacă sunt chestii grele… Dacă nu, fac eu imprimările și programările, sound-urile, solo-urile și tot filmul ăsta. Niciodată nu mi-am dorit asta. Eu mi-am dorit o trupă sau niște oameni cu care să pot să vorbesc, să am un dialog deschis. N-am prea găsit asta aici și am ajuns la o fază foarte dubioasă în care poate fiecare ajunge, la un anumit moment. Eu n-am reușit să depășesc momentul ăsta.

Poate pentru că mă dezvolt atât de repede, muzical vorbind, în ultimul timp (să zicem, ultimii 8-9 ani) că nu prea văd cum și cu cine. Am un tip aici care mă acompaniază de vreo 30 de ani, un pianist cu care mă înțeleg foarte bine și e cam pe filmul meu, dar în rest, oamenii care m-au înconjurat au fost altfel. Am avut în anii 90 o trupă… I-am adunat, i-am educat, după care au plecat cu toate cunoștințele și au făcut ei alte trupe. La urmă, e o problemă de bani în Germania, că nimeni nu mai repetă gratis și e foarte greu să ajungi la un nivel muzical asemănător cu al altora. Și atunci fac singur. Am studio, lucrez zilnic aproape 12 ore și îmi fac treaba. E singurul drum pe care îl am și care mi-a fost dat.

Știi care e chestia cu Phoenix? Cu Nicu am avut tot felul de discuții și mi-a propus să îi și produc un disc, să facem niște lucruri. Dar eu am altă mentalitate legată de muzică… Asta am încercat să îi explic și lui Ioji când a început să mă buzere să intru în proiectul lui cu „Meșterul Manole”: mi-a trimis piesa de bază, aia cu tema principală, și pentru mine a sunat ca Phoenix fără coaie. A fost o muzică… așa, în spirit Phoenix din perioada folkistică, unde de fapt Nicu a făcut piesa aia cu Manole sau ceva de genul. Exista atunci un single Phoenix, cam în stilul ăla, un pic de muzică ezoterică, așa, nu mai știu exact.

– 71, 72, Meșterul Manole.

Erlend Krauser: Așa. Piesa asta a fost pentru mine… – acuma, nu vreau să spun dacă a fost bună sau nu, că nu ăsta e mesajul – dar n-am simțit-o, înțelegi? I-am zis lui Ioji, „Mă, asta sună ca Phoenix pe vremuri, dar lipsește spiritul, cumva”.

Așa mi se părea mie. Și m-a întrebat ce muzică ascult, ce îmi place mie… Și i-am zis că eu sunt mai mult pe faze Peter Gabriel, U2… Și Ioji zice: „Păi Peter Gabriel n-are compoziții, mă, astea sunt numai niște sound-uri adăugate”…sau o chestie din asta, tipică Ioji. Și eu am picat în cur de râs. Zic, „Bine, atunci hai să terminăm discuția, că dacă nici ăla n-are compoziții nu mai trebuie să vorbim mai departe, fă tu Meșterul Manole și eu îmi văd de ale mele…”

La Nicu, piesele sunt altfel. El are vână și toate astea. Dar producțiile pe care le-am auzit în ultimul timp – știi că mi-a trimis să ascult, când a ieșit ultimul disc… Eu nu știu dacă Nicu e dispus la momentul ăsta să schimbe modul în care vede lucrurile, înțelegi? El compune, e clar. El face armonia, ritmul cu mâna dreaptă, e bazat pe cvinte, cvarte, folosește foarte puține acorduri mai… ciudate, atipice. Totul sună etnic la el – ceea ce e bine, e un gen muzical pe care el l-a impus, e genul lui.

erlend-krauser2

Dar dacă eu apar la Phoenix, aș încerca să aranjez piesele alea să sune așa cum le văd eu. Independent de compoziție sau de spirit, există și un sound pe care eu îl văd altfel – e normal, suntem diferiți! – și acolo cred că ar fi discuții și nu știu dacă am ajunge la un numitor comun. Eu i-am propus asta oricum. I-am zis în 2014 că vin, a fost pe bune, dar n-a ieșit faza cu studioul și lucra cu oamenii pe rând, că așa au fost condițiile atunci. E greu să lucrezi așa cu o trupă… Cu Phoenix s-a lucrat cu toată lumea deodată, chiar și la Electrecord și cu cele mai bune scule care existau. Totul era brici.

– În România a devenit un mod de lucru general, din păcate.

Erlend Krauser: În toată lumea se întâmplă așa… Cu excepția trupelor foarte mari. Dar spiritul, rezultatul celor 4 membri, ceea ce rezultă când cântă împreună are o potență de milioane de ori mai mare decât unu, unu, unu… Înțelegi? Lumea este într-o stare permanentă de floating, într-o energie și o curgere continuă. Poți să compari o trupă cu această curgere – ea se potențează în clipa în care mai mulți oameni fac aceeași chestie.

Aici trebuie lucrat în orice trupă, trebuie să îți înveți și să îți simți colegii. Și o să îți dau un exemplu, ca să nu sune totul a bazaconie spirituală Krauser: dacă iei piesa Nunta, a lui Nicu, așa cum a fost ea făcută, asta e o piesă foarte simplă: are un riff de chitară foarte bun, tobele sunt interesante, are un mesaj, un text, și piesa așa a avut spiritul ei. Exact cum a fost ea. Apoi, adăugând oameni în trupă – a vrut un violonist, am fost eu o perioadă, apoi Mani Neumann, tot felul –  or început cu floricele. Au făcut teme diferite. Asta e o bazaconie, mă, asta n-are legătură cu Nunta. Nunta așa e ea, o piesă simplă. În loc să dubleze chitara, să dubleze riff-ul ăla coios pe care l-o inventat Nicu, ei nuuu, ei au cântat aia și aialaltă, și dup-aia o terță peste, și încă o terță peste terță, și totul se încarcă. Și la urmă pierzi esența. Pierzi piesa.

Pentru că piesa aia nu suportă floricele. Ea e perfectă așa. O piesă decide ea. Ea are spiritul ei și ea decide ce suportă și ce nu suportă. Și din cauza asta trebuie să respecți ceea ce ți se dă de către marea forță – ea îți dă ideea, prin tine, da? Că pe el l-a ales, să facă Nunta, dar n-ai voie s-o faci sclava unei opere… Numai că unii au impresia că trebuie dezvoltată într-un sens sau altul. Nu. Așa e piesa. Ea nu vrea floricele. Eu i-am ascultat acum câțiva ani și mi se părea totul încărcat și reîncărcat și cred că acolo el a cam pierdut teren. A dat voie altora să se dezvolte.

Eu știu de unde a venit asta, că am fost martor, din păcate. Asta a început la Bramsche: aveam o cămăruță în vila aia în care am ajuns după fugă, o sală de repetiție. Și în camera aia nu se repeta cu cap… Pentru că o frecam, pe românește zis. N-aveam concerte, eram frustrați, n-aveam bani, și Nicu… Nicu  era inteligent, era mai bătrân decât noi și știa că dacă o frecăm prea mult trupa se va sparge și mai devreme.

erlend-krauser3

A încercat să ne dea ocupație cu ceva… Și atunci s-au schimbat piesele: tu cântă aia, noi mai facem o floricică acolo… Eu eram pe faze Genesis, încercam să pun acolo ceva culori care nu se prea potriveau… Ioji era pe punk, Blondie și nu știu ce, avea și o tipă din asta din Berlin care se credea nu știu ce mare emancipată… Totul trebuia să fie modern pentru el, și din astea… De aia zic, Nicu n-a mai știut ce să facă, săracul. Eu i-am spus că nu trebuie schimbat nimic… Piesele, așa cum sunt, sunt bune. Numai că fără concerte în care să le cânți începi să o iei razna. Înțelegi? Începi să critici o chestie care e absolut impecabilă, să miști tot felul de chestii.

Acuma, nu vreau să spun că trebuia rămas acolo, dar după părerea mea… Mă rog, e ușor de vorbit, după 40 de ani, recunosc… Dar am reflectat între timp și chestiile astea. Ar fi trebuit să ne apucăm de un stil nou de a cânta. În primul rând, ne-ar fi trebuit niște textieri capabili. Dar nu să traducă textele românești în engleză. Că asta s-a încercat, asta a fost cea mai mare greșeală. N-aveau niciun spirit, nicio formă, nu interesau pe absolut nimeni – era jale! Dacă ar fi continuat trupa cu gândul s-o facem cunoscută în vest, trebuia să facem niște piese noi.

Ar fi trebuit să facem mult mai mult folclor, mult mai interesant, mult mai simplu – pentru că lumea aici e mult mai simplă, nu poți să faci 3000 de părți într-o piesă. Dacă sunt 3 sau 4 părți, ele trebuie să semene, să aibă o simetrie ca lumea să le înțeleagă pentru că altfel nu le ascultă.

Și asta trebuia făcut cu un textier genial capabil să bage spirit românesc în text englezesc. Asta ar fi fost soluția. Și luându-l pe Moni la voce… Ăsta trăiește și acuma în anii 68! A rămas acolo cu sufletul. Chestie care e ok, dar a făcut texte la piesele noi pentru că avea cea mai bună engleză la vremea aia. Ori textele lui erau din alt film. Tematic: chestii cu gagici, cu nu știu ce…

Eu am iubit formația asta, să știi, deși n-am apucat să particip la niciun disc și nu sunt unul dintre cei care au influențat spiritul Phoenix. Asta a făcut Nicu, 90%, și poate 10% Ioji – cam așa văd eu lucrurile. Eu am fost un mercenar, am cântat ce a vrut Nicu și mi-a făcut mare plăcere pentru că iubeam trupa! Trupa asta avea un spirit care e de nedescris! În chestiile mai noi sunt idei bune, compozițiile sunt bune – mă scuzi, Nicu, acuma, dacă o să asculți asta, dar… – dar lipsește ceva.

– Și de ce, care e motivul?

Erlend Krauser: Ți-am spus din start, Nicu are idei și compune. Restul trebuie să mai facă și alții… Va trebui să regăsească resurse să aibă încredere și în alții. Nu e ușor. Bineînțeles că lucrând și cu oameni foarte tineri – noi am mai vorbit despre asta – trebuie să le dai spiritul piesei. Ăsta e un lucru foarte greu de făcut în zilele astea…

Pentru situația asta, eu cred că Nicu ar trebui să facă piesele cu doi-trei oameni pe care să îi simtă cu adevărat în jurul lui, fără stilul ăla hardrock, fără tobe și electrice, ci exact așa cum face el piesele: el compune cu chitară rece și când o cântă singur și ți-o prezintă, ea sună. Și dacă și-ar lua un celist și un percuționist ar fi în spiritul în care el compune. Dacă vrei să adaptezi acest spirit la o trupă de rock, deci cu instrumente electrice și cu sound, asta nu poți să faci cu oricine. Nu iasă. N-ai cum. Nu așa. Înțelegi? Nu intră în spirit. După ce pleacă Nicu din studio, s-a dus.

Să ne înțelegem, ce spun eu nu e sculptat în granit… Astea sunt numai niște idei sau niște concluzii pe care le am în momentul acesta. Îmi pot schimba părerea mâine… Eu m-am dezobișnuit să țin de ceva, pentru că am descoperit că zilnic, în fiecare moment, lucrurile se schimbă. Dacă nu ne ancorăm și nu insistăm că ăsta e adevărul, sau că așa sunt lucrurile, schimbările vin de la sine. Ele sunt subtile, dar sunt importante. Eu nu vreau să spun că așa este, eu spun că în acest moment, ăsta e modul meu de gândire.

Și sunt sigur că dacă aș fi ajuns la București atunci când am vorbit de producție, Nicu ar fi, acum, la alt nivel. De asta sunt sigur. Dacă m-ar lăsa să îl ajut cu spiritul în trupa lui…  Eu de asta m-am ocupat timp de 40 de ani. Cum să așez, cum să pun – cel puțin în cazul meu – spiritul muzicii mele într-o compoziție care mi se dă și la care lucrez.

Uite, eu am făcut 7 discuri. Mie îmi trebuie cam opt sau nouă ani pentru zece piese… Și asta nu pentru că sunt melc, ci pentru că o piesă, la mine, se face de la sine. Eu le las în pace… Le cânt jumătate de an apoi le las să se dezvolte singure. Lucrul ăsta e singura șansă să îți faci piesele într-un anumit spirit, dacă lucrezi singur.

Dacă lucrezi că o trupă – care, mă repet, are o potență, un potențial – dacă reușești să îi faci să miște, atunci poți să faci minuni în timp mult mai scurt. Asta l-aș sfătui să facă, egal dacă se poate sau nu se poate. Creăm condiții! Eu am piesele mele și vin să le susțin cu playback-uri. Îți dai seama că nu e dorința mea, dar aceste playback-uri sunt ceea ce trebuie cântat la aceste piese. Și ca să ajung la un anumit nivel – nu cel de pe disc, ci cel puțin 70% – cu o trupă, să cânte așa, ar trebui să repet trei luni cu trupa aia.

Fiecare are drumul lui și eu cred că Nicu și-l face cum poate, cum facem toți. Nu lua ca un fel de critică ce spun eu. E o constatare. Eu chiar am chef să fac chestia asta, știi? Aș fi avut și la ultimul disc foarte mult interes, dar premiza este ca el să reducă efortul. El are tendința să controleze tot – și e normal, a învățat să fie așa pentru că nu a avut de ales.

În momentul în care lui nu îi convine sau nu vrea să cânte ceva ce cer de la el, el respinge, pentru că nu mai are încredere în nimeni. Repet, potența unei trupe nu se materializează dacă există frâne. Negativitatea distruge.

Dacă lucrezi cu patru oameni, bineînțeles că nu toți se ghidează după cel mai bun instrumentist… Îți dau un exemplu: a fost o trupă pe care eu am tot ascultat-o, de aici. O trupă medie, ca instrumentiști. De nivel mediocru. Niciunul foarte bun, dar după ce au făcut niște discuri foarte slabe au lucrat cu un producător foarte bun.

El a scos acolo un sound fain și piesele sunt bine puse la punct și fără niciun fel de slăbiciuni. Dar nimic deosebit! Și o trupă ca Phoenix, cum a început ea, natural… Era trupă! Se cânta pe trei voci, se cânta împreună, se cânta în spiritul pe care Nicu l-a transmis acestor oameni. Până s-o bulit situația, că s-au certat ei și Baniciu o început s-o ia razna, asta-i altă discuție. Dar spiritul a fost până după Mugur de fluier. La Cantafabule deja se simte puțin ruptura, deși și discul ăsta are, pentru mine, carisma și spiritul Phoenix.

Ce se întâmplă: la un moment dat apare unul într-o trupă care se crede cel mai bun. Și la Phoenix a și fost așa – uite, Țăndărică era cel mai bun! Ăla chiar rădea tot, dacă voia, nu mai știai ce să cânți, așa bătea… Asta, pentru o trupă, este (după părerea mea) contraproductiv. Dacă vrei să etalezi trupa. Înțelegi? Și Phoenix a fost o trupă, n-a fost ăla e bun, și ăla e un chitarist mai bun ca ăla, și nu știu ce… S-a cântat împreună, fiecare și-a făcut treaba, dar marele merit al trupei a fost potența colectivă – ceea ce vorbeam mai devreme. Rezultatele n-au fost cei patru oameni, luați separat… Da? Și asta trebuie refăcut în orice trupă, pentru că altfel nu se ajunge la un nivel de cântat.

– Pe vremea aceea conjuctura era altfel și oamenii erau altfel. Ține cont că e mult mai ușor să faci asta cu oameni tineri, fără obligații, într-o societate cu alte repere. Situația se schimbă când oamenii împart timpul și cu altceva…

Erlend Krauser: În primul rând, gândul devine materie. Deci aici nu suntem de aceeași părere. Gândul pe care îl ai se va materializa – poate nu mâine, dar într-un anumit moment. Asta e prima constatare. A doua: el nu poate să își dorească un Phoenix cum a fost… Acolo suntem la ideea regresivă. Momentul nu se poate repeta.

– Mă refeream la acest punct de vedere, al relațiilor interumane, care de fapt se materializează exact în lucrul despre care vorbeai tu: spirit unitar și așa mai departe.

Erlend Krauser: Da, timpul s-a schimbat. Toate constatările tale sunt sută la sută adevărate: trăim într-un alt timp. Dar ce faci în timpul ăla? Dacă ideea și dorința există: vreau să fac o trupă, atunci faci o trupă. Nicu mi-a povestit chestia asta cu tineretul. Meritul de a-i ajuta pe ei este extraordinar! Asta e o chestie de apreciat, recunosc. Când mi se dă ocazia o fac și eu. Dar fiecare își va alege drumul lui.

Și mai e ceva, piesele trebuie să fie comestibile. Eu nu vreau să spun că fiecare idiot trebuie să îți înțeleagă piesele, asta e o chestie pe muchie de cuțit, pentru că depinde. Dar oamenii au atâtea posibilități astăzi, că nu mai sunt nevoiți cum eram noi pe vremuri să asculte Cream, Hendrix, etc – ăștia puteau să cânte orice, că ne plăcea. Eram ahtiați, ne era foame de muzică nouă, de spirit nou. Astăzi lumea este saturată.

Există atâtea trupe și atâta muzică proastă, și muzică bună, că singura soluție pe care o ai ca să fii ascultat – sau, premisa ca să te asculte cineva – este să îți dai silința să faci piesele ascultabile. Și asta înseamnă să poți fi urmat. Înțelegi? De exemplu, un tip, un englez, m-a întrebat: „mă, cum faci tu piesele astea, că sunt așa de complicate și simple în același timp…?” Și mi-a trimis o piesă de-a lui, să o ascult. I-am zis: „mă, tu ai 17 părți în aceeași compoziție, cum vrei să te urmărească cineva?” Toate în parte erau bune, putea să facă 17 piese diferite. Eu tot spun: nu poți să faci piese și să zici că nu te interesează, că ție așa îți place. N-ai nicio șansă. Nu e neapărat cazul, dar asta e ideea.

– Cred că mai e un aspect. Când ai o trupă cu muzicieni care aparțin aceleiași școli, care s-au format împreună, care au repere educaționale asemănătoare și fac parte din aceeași generație (sau aproximativ aceeași), poți să formezi o unitate. Dar când ai diferențe uriașe între oameni e greu să rămâi în același spirit, la un moment dat diferențele își spun cuvântul. Nu îi poți aduce într-un spirit pentru că ei nu înțeleg de unde vine. Chiar dacă la nivel rațional sunt capabili să înțeleagă, la nivel profund nu au cum.

Așa cum nici eu n-am cum. Știi ce zic? În muzică, mai mult decât oriunde altundeva, apare acest element emoțional, profund. Tu ești de acolo: școala Timișoara, anii 70, ați crescut împreună, ați învățat după aceiași idoli, ați fost educați cu anumite repere sau valori sau așa mai departe.

Erlend Krauser: Da, s-ar putea să fie și asta o problemă, dar chiar și așa, eu văd posibilități. Eu am învățat o chestie: am avut foarte mare noroc că am rezistat 23 de ani să-l servesc pe James Last. Acolo s-a cântat tot felul de muzică: bazaconii, muzică ușoară, de toate. Și muzică foarte bună! Eu am învățat să servesc într-un spirit al unui alt om, altfel nu aș fi rezistat acolo.

– Vezi, aici e chestia de nuanță: e o diferență între a servi într-un spirit al unui alt om, ceea ce alții pot să facă, și A FI în spiritul ăla.

Erlend Krauser: Să știi că e același lucru. Eu am fost exact acel om, la James Last. N-am servit în sensul că am cântat ce a vrut el. Înțelegi? Eu am fost o excepție acolo. El mi-a zis „tu cânți ce vrei, dar trebuie să îmi placă”. Asta a fost înțelegerea noastră. Iar eu am avut șansa să fiu autentic într-o muzică în care nu aveam nimic de împărțit. Asta e o chestie pe care fiecare muzician poate să o facă. E o premisă: dacă îți reușește chestia asta în viață,  atunci ești un muzician împlinit. Ăștia care au autenticitate – în sensul că ei decid ce se cântă și cum se cântă – au un drum foarte ușor…  Să îți faci damblaua, cum am făcut și eu în România când aveam 14 sau 15 ani și cântam…

Făceam solo-uri de 19 minute și lumea le asculta că n-avea altceva. Dar să cânți într-un spirit, chiar dacă nu-i al tău, pentru că știi să cânți în spiritul ăla, asta e o artă în viață! Și mie mi se pare că este premisa fiecărei trupe. Egal la ce vârstă ești. Există un om care are spiritul ăla și ăla e șeful de trupă. În acel spirit se cântă. Problema apare când șeful nu mai știe care e spiritul și are nevoie de cineva din afară care să îl ajute să revină la acel spirit.

– De ce crezi că se întâmplă uneori și asta?

Se întâmplă pentru că pierzi firul. Din cauza chestiilor financiare, din cauza problemelor, din cauza lucrurilor nasoale care nu lipsesc în viață. Dacă ți-aș povesti ce s-a întâmplat cu mine când eram căsătorit… În ăștia 24 de ani eu n-am cântat la chitară, dacă mă crezi. Nu știu dacă poți să îți imaginezi.

Eu am fost un computer de câștigat bani – am avut o nevastă care n-a lucrat o zi în viața ei, am avut copil, a trebuit să câștig mălai să-i hrănesc, să plătesc chirie, etc. Așa că am intrat în compoziții pentru reclame și am făcut reclamă de dimineața până seara. Muzică de reclamă. Am avut noroc foarte mare – eu am un fel de înger care mereu îmi amintește, cam din 10 în 10 ani, că eu nu m-am născut să câștig bani, ci m-am născut să cânt. Asta m-a pocnit în 2008 când mi-a dat bătrânul să cânt piesa Hurt.

Acolo mi s-a deschis ultima ușă. Asta o știu. Am luat-o în serios pentru că în momentul ăla eram într-o situație deplorabilă… Eram și cu o tipă foarte tânără care s-a despărțit de mine în aceeași zi în care a venit divorțul… Ce să-ți spun… Crunt. Viața nu e numai prietenul tău – deși  nu, nu-i adevărat. Viața e întotdeauna prietenul tău și cel mai bun profesor. Dar… Uneori pierzi firul. Trebuie să fii supraom să le faci pe toate. Și nu poți să fii supraom tot timpul.

În România e jale cu muzica, m-am uitat și acum la Eurovision. Am ajuns de mirul lumii, mă. Lumea este plictisită de căcaturile astea, de bum bum și trei lulele. Tipul din Portugalia care a câștigat are toate atributele pe care lumea mainstream în mod normal nu le acceptă. Și a câștigat, mă! Pentru că a atins niște suflete. Eu cred – și asta e credința mea absolută! – că fiecare om are această adâncime a sufletului. Acolo se pot atinge oamenii. Acolo trebuie să îi cauți.

– Apropo de suflet, vreau să te întreb ceva. Ce te-a făcut să te lași închis în boxă în 77?

Erlend Krauser: Asta pot să îți spun numai din reflecție. Mă gândesc cel puțin de 20 de ori pe an la asta, când ajung la tema asta. Reflectez. Din toate astea, consecința momentană – dar și asta e valabilă acum, deci n-o lua ca o chestie bătută în cuie – este că… eu am fost foarte tânăr.

Aveam 19 ani atunci. Eram eliberat de Păunescu de la liceu să mă duc cu el la cenaclu, cu Ioji și cu Baniciu, și cântam zilnic blues și patru-cinci piese cu așa numita trupă Phoenix, că Nicu era deja plecat. Eram după jumătate de an de cenaclu. Am venit înapoi în clasa mea și eram plutitor, îți dai seama. Pierdusem firul total. În acel an aș fi avut și bacalaureatul, pe care l-aș fi ratat și băieții m-ar fi trimis la armată. Ar fi trebuit să iau bacalaureatul ca să fie bine, ceea ce era imposibil pentru că n-am fost jumătate de an la școală și am pierdut firul.

Apoi, eu nu mai cântasem nici la vioară (că eram chitarist la Phoenix, eu cântam numai la chitară la cenaclu) așa că n-aș fi luat admiterea la facultate. Dar oricum nu luam bacalaureatul, pentru că eram dus cu pluta la mate, la istorie și toate alea. Intrasem în panică oricum. Eu nu știu dacă ți-am povestit, mă: după cenaclu, cred, imediat după, m-am dus și m-am internat la spitalul de dilii… Sus era un salon închis, cu oameni bolnavi. Și m-am dus acolo, am avut eu ideea asta într-o zi când am ieșit de la școală, și le-am zis ălora că trebuie să mă interneze pentru că am halucinații. Ca să scap de armată, așa am crezut eu, că eram cam disperat. M-a scos maică-mea în aceeași seară, că am sunat-o și eram deja… aproape pe drum spre ăia…

Acolo erau din ăștia pe bune, cu probleme serioase, și când vezi vreo 30 de oameni care se uită straniu la tine o cam iei razna. Am avut noroc, nu știu cum l-a vrăjit maică-mea pe medic, dar m-a luat acasă. Deci au fost toate astea, adunate – frica de armată, plus că știam că nu prea am șanse de viitor. În primul rând că nu voiam, iar asta era un alt chin pentru mine, pe care l-am prevăzut: să ajung să fac muzică clasică nu mă interesa atunci, nu dădeam nici doi bani.

Dar știam că oricum nu intru în nicio orchestră, că nu voiam și nu știam – ar fi trebuit să studiez numai la vioară vreun an, zilnic, 6 ore, ca să pot să dau admitere la facultate. Era jale, îți dai seama. Eu eram total rocker, mă, pe mine nu puteai să mă bagi într-o orchestră, cred că muream de la atâta beție… Mi-aș fi băut creierii dacă ar fi trebuit să cânt acolo nu știu ce căcaturi din alea. Așa că s-a potrivit pentru mine. A fost un fel de puzzle. Când eram în fața deciziei – am avut câteva minute să ne decidem, atât – mie mi s-a părut chestia potrivită. Foarte simplu. Nu mi-a fost frică de nimic, nici de moarte.

Eu era să mor în boxă, ți-am povestit? M-am pus pe spate că nu mai puteam să stau în poziția aia inițială, aveam mandibula pe piept (că boxa nu era destul de înaltă cât să stau cu capul drept). Și am încercat să mă pun pe spate, că aveam genunchii sub maxilar și eram într-o poziție nasoală… Și nu mai primeam aer. N-a fost glumă. Dar asta nu știam dinainte.

În momentul în care Nicu ne-a zis că putem pleca, îngerul meu – pe care nu-l cunoșteam încă pe vremea aia – mi-a zis: e bine! Ăsta a fost feelingul. Și de atunci, să știi, cam toate întâmplările importante în viața mea au fost de genul ăsta: vine o ocazie, mi se dă o ocazie și eu trebuie să spun da sau nu. Așa a fost și intrarea în Lake, așa a fost și intrarea în muzica de film, așa a fost și cu James Last, și întâlnirea cu managera care acum mă ajută să îmi continui drumul… Este absolut după același model.

erlend-krauser4

Decizia. Și asta e destul de greu, pentru că nu știi niciodată dacă e bine sau nu e bine. Cu cât ești mai în vârstă, apar și problemele din cap care te împriedică să iei deciziile bune. Și din cauza asta eu m-am cam despărțit de ce-mi spune capul – nu vreau să spun că nu gândesc sau că mi-am amputat creierul sau ceva – dar deciziile adevărate, care pentru tine sunt importante, vin din inimă și din suflet, nu din cap. Capul te poate păcăli zilnic de sute de ori.

De curând m-a întrebat un muzician tânăr cum am ajuns la acest nivel muzical… Și am zis: mă, studiul de care am nevoie să ajung la această tehnică e o predispoziție ca mare forță să poată să mă aleagă pe mine să cânt așa. Atâta tot. Dacă nu am această tehnică, baza – ea nu te inspiră, nu te ajută, dar reprezintă o bază – atunci nu se poate.

Eu trebuie să mă pun pe mine la dispoziție, că altfel aș fi un cretin. Aș fi un debil. Cu talent și cu muzicalitate, dacă aș fi leneș, cred că m-aș arunca de pe balcon. Eu așa gândesc, mă. Eu nu pot să gândesc în termeni mediocri și nu pot să accept calitate mijlocie de niciun fel. Eu așa sunt. Și viața îți pune întrebări zilnic. Mie, dimineața când mă trezesc, nu îmi dă nimeni bani să cânt! Nu mă întreabă nimeni nimic. Eu trebuie să creez viața. Dacă nu, mă ia energia și mă duce altundeva.

– De ce vrei să te întorci, Erli?

Erlend Krauser: Mi se pare cea mai potrivită chestie. Am ajuns la un nivel muzical despre care lumea vestică spune că e foarte sus și când ascult ce fac constat că sunt multe lucruri pe care le-am adus de acolo, din România. Nu sunt atât de clare ca la Phoenix, dar sunt foarte multe lucruri românești în ce cânt. În al doilea rând, eu mi-am terminat treaba în vest. James Last a murit, eu în Hamburg nu mai am nicio treabă, nici joburi, nici mari prieteni sau oameni pe care vreau să îi păstrez neapărat, sunt singur. Mi-am găsit drumul pe care vreau să îl continui cu chitara – e o chestie complexă pe care uneori nici eu nu o înțeleg. M-am hotărât să fac și un master class pe video, pe internet, să dau mai departe – și o să fac și asta.

Apoi, eu vreau să cânt live. În Germania pot să continui exact ce fac acum la Gărâna la începutul showului, adică să iau laptopul și să mă duc să cânt singur în niște concepte mici, dar mie mi se pare mult mai interesant altceva. O să mă mut acum înspre voi, în sudul Austriei, și voi fi la 5 ore de Timișoara. E o zonă foarte verde și faină și cred că o să-mi iau o casă acolo. O să cânt, bineînțeles, nu numai în România. Va ieși pe piață și discul, care e gata – poate o să am un succes mare cu el, o să vedem.

În orice caz, discul iese foarte fain, o să ți-l aduc. Eu așa văd drumul. O să mai muncesc în studio, dar eu cred că viitorul unui muzician în situația mea stă în a le arăta altora și în a continua drumul. Până părăsesc planeta. Nu mă mai interesează să intru într-o trupă cum a fost cu James Last… Cu asta am terminat, pentru că mă costă prea mult timp și energie să tot întrerup drumul meu. Eu asta am făcut în ultimii 40 de ani, mi-am făcut discurile dar tot timpul cu întreruperi și cu foarte multă concentrare. Ca să creezi un spirit îți trebuie liniște în viață. Îți trebuie concentrare, dialog cu tine însuți, să știi exact ce faci și unde merge vântul cu tine. Și asta nu poți să faci dacă mai cânți în alte părți, deși asta ar putea să îți plătească traiul.

Am avut noroc acum cu managera asta care m-a ajutat să încep – nu știu cum o să fie, dar ea încearcă să mă facă să îmi iau gândul de la bani. E o parte de care se va ocupa ea. Nu știu cât e de concret și ce vrea să facă, nu mă bag, ea știe de cât am nevoie pe an, iar eu fac muzica. Și de asta vreau să și ies din Hamburg,  pentru că e și foarte scump și n-am liniște. Vreau să plec de aici, să am o casă, să trăiesc fără chirie acolo lângă pădure, unde e verde, și de acolo îmi continui planul. Și poate chiar pot să lucrez mai intensiv, poate mai găsesc muzicieni care să îmi cânte piesele – o să văd. Eu nu sunt dependent. Eu pot să fac muzica mea oriunde pe planetă…

– OK, la nivel profesional am înțeles. Cu sufletul cum stai?

Erlend Krauser: Cu sufletul? Foarte bine! Este în notele pe care le cânt și asta fac de dimineață până seara. Pentru mine e important să rămâi în acest curs de energie, înțelegi? Pentru mine, singura situație care există este prezentul. Dacă trăiești momentul – și momentul nu e legat de niciun loc! – nu ți se poate întâmpla nimic. Asta e concluzia mea de viață și de asta iau deciziile pe care le iau. Decizia cu mutatul pleacă din cap, nu din suflet sau din inimă, pentru că uneori e nevoie să fie așa. Puțină matematică. E iportant să îmi continui drumul și drumul mi se scurtează aici.

Dacă locul nu te mai hrănește, trebuie să îl părăsești – e o chestie foarte simplă. Eu așa gândesc și exprim asta, deși fiecare al doilea om pe care îl întâlnesc crede că sunt luat cu pluta… Eu îmi pun altfel de întrebări. Nu întrerup niciun gând până nu îmi primesc răspunsul din interior și atunci, pentru ceilalți, ești un om straniu. Toți oamenii sunt adaptați la tot felul de idei de care se agață ca să nu își piardă siguranța, dar toate astea sunt numai iluzii, nu există siguranță și nu există nimic stabil pe planeta asta.

Există numai un curs de energie, un râu, și ori mergi cu el, ori întâlnești un obstacol după celălalt. Și atunci îți pierzi energia cu tot felul de tâmpenii, ești șucărit și crezi că Dumnezeu sau cineva este împotriva ta. Așa ceva nu există. Trebuie să te duci unde ți-e destinul, unde tu îți faci lumea ta, unde creezi. Acolo îți este locul. Dacă ai avut noroc în viață, cum cred eu că am avut, să găsești locul – și locul meu este în spatele acestei chitare – atunci ar fi ridicol să nu faci totul pentru asta. Asta nu are legătură cu locul în care ești sau cu cine.

E important să o faci, să ai forță, să îți continui drumul. Nici la mine nu e simplu, la 59 de ani apar tot felul de probleme. Trebuie să lași negativitatea, să vezi cine te înconjoară și câți trag de tine, și să pleci. Trebuie să ai grijă în viață, că altfel ajungi la o stare în care nu mai poți să faci nimic. Lumea nu e împotriva ta. Astea sunt lucruri care pentru mine nu mai există, am ajuns la un nivel la care există numai pozitiv și claritate. Meditez zilnic, apăs butonul de reset, nu îmi mai las timp furat și trăiesc fiecare secundă. E singurul țel.

Imi doresc iubire, sunt foarte sincer. Mi-aș dori o femeie care să poată să suporte acest om, dar…

– Să suporte? Așa pui problema?

Erlend Krauser: Măi, eu nu pun problema așa. Ele o pun așa.

– Haha, good one!

Fii atentă, ultima chestie o fost că am avut o relație de 5 ani și jumătate cu o psiholoagă și din când în când mă simțeam ca un pacient… Și acolo există două aspecte, acuma îți spun cum o văd: poți să întâlnești o femeie pe două planuri: o dată, să te oglindești sufletește cu ea. Asta am avut. De aia momentan sunt foarte trist că a trebuit să mă despart de ea – dar tocmai pentru al doilea plan, pe care eu îl numesc formă. În acest corp în care sunt… nu s-a potrivit.

Când era stress între noi arăta brusc cu 20 de ani mai bătrână. Și în acel moment nu mai aveam chef să mă uit la ea. Deci au fost teme la care stressul pentru ea a fost așa de mare, încât o pocnea pur și simplu. Și asta, pentru mine, e cea mai dură situație, să știu că sunt împreună cu o femeie care suferă din cauza a cum sunt. Dacă asta îmi arată, dacă asta îmi oglindește, atunci trebuie să mă despart de ea pentru că nu vreau să chinui pe nimeni. Eu nu pot să stau cu un om despre care știu că nu mă poate accepta așa cum sunt… Și orice om are dreptul să fie altfel și atunci trebuie să recunosc că nu se potrivește.

– Dacă e cine trebuie și ce trebuie, lucrurile astea nu se întâmplă.

Erlend Krauser: Așa e de dorit. Dar adevărul e că foarte rar există relații care se potrivesc la fix. Eu n-am avut șanse, am văzut că suferă și n-am vrut asta. N-ai ce să faci… Cea mai frumoasă relație a fost cu tipa din Anglia care a fost cu 16 ani mai tânără. Arăta bine,  n-am avut nicio problemă să fiu cu ea, până și-a dorit copil și a început să o ia razna cu familie și căsătorie și nu știu ce.

Am avut o relație simplă, eram amândoi muzicieni,  ne admiram, am avut un proiect împreună, a fost o relație foarte creativă și s-a potrivit. Până a început ea că îi trebuie copil – zic, păi fă-l cu unul și vino înapoi, că eu nu mai duc așa ceva. I-am zis că timpul acesta la mine a trecut, eu am un băiat de 34 de ani și nu mai pot. Dar am înțeles-o. Și asta e o temă: răspunderea pentru un om. Dacă ți-o asumi, trebuie să fii acolo. Nu poți să zici că azi n-ai chef sau că te duci să bei cu băieții, sau să cânți la chitară sau altele.

E greu să stai cu un om care nu te înțelege și nici nu știu dacă există vreun om care să poată să mă înțeleagă. Eu ridic de o vreme numai semne de întrebare… Cunosc vreo doi sau trei oameni, în afară de tine – că mi se pare că tu ești altfel, pe baza discuțiilor pe care le avem – cu care pot să fiu eu însumi. Mi se pare că în jurul meu sunt numai oameni cu care, dacă încep o discuție din asta, ajung numai la semne de întrebare. Și știu că nu sunt atât de sinceri încât să îmi spună mă, tu ai mâncat ciuperci sau pe ce drog ești? Că dacă ar fi sinceri exact asta ar zice.

Eu acum, de exemplu – tu mă vezi acum, pe computerul ăsta? Atunci hai să îți arăt o chestie!

– Întreabă Nicu dacă ai prieteni…

Erlend Krauser: Am zis… Doi, trei… Uite, aici îți arăt acum o chestie: vezi planta asta? Suntem la mine pe balcon. Fii atentă, asta e o viță de vie din Italia. Am plantat asta în aprilie și am crescut-o. Asta îmi spune câteodată mult mai multe decât unii oameni. E conexiune.

Așa. Am rămas la iubire. Ți-am zis… Mi-aș dori o iubire, dar trebuie să se potrivească. Am mari greutăți… Asta a fost de vârsta mea, ultima, cea de care îți povesteam, și când a început stressul și arăta de 70 de ani… Nu mai aveam chef să mă uit la ea.

– Să mă ierți, dar cât de superficial sună chestia asta…

Erlend Krauser: Nu-i numai superficială, e și porcească și tâmpită, dar ce să fac? Nu sunt supraom. E un complex, înțelegi? Îmi venea să îi trag un șut că fuma toată ziua, de exemplu,  și asta schimbă și mirosul unei femei, și pielea și tot. Plus că nu îmi plac femeile care beau. O iau la fugă… Și asta nu făcea când ne înțelegeam bine, ci numai când era stress. Și n-am reușit să găsesc soluții… Ți-am zis de la început: prima întâlnire a fost întâlnirea sufletelor! N-a fost nici prea frumoasă, n-a fost o chestie fizică.

– A fost iubire?

Erlend Krauser: Și la tema asta am o altă abordare. S-a vorbit mult despre iubire… O îndrăgostire nu are legătură cu iubirea adevărată. Iubirea adevărată este exact asta: întâlnirea sufletească. De asta cred că am iubit-o, sau cred că o iubesc și acum. Asta nu se termină când se termină o relație.

Și altă chestie care mă preocupă momentan este o întrebare: oamenii care nu îți plac, că sunt agresivi, că te amenință, sunt totuși oameni. Numai că ei trăiesc în altă lume, n-au avut norocul să se îmblânzească, să se finiseze, dar în rest au suflet ca și noi. Lumea este conștiență, sunt convins de chestia asta. Nu putem să facem diferențe între oameni, din acest punct de vedere, la nivel sufletesc.

– Din punct de vedere spiritual sunt foarte multe diferențe. Toate sufletele sunt la fel?

Erlend Krauser: Atenție, nu vorbesc de suflete, eu vorbesc de conștiență. Ea există numai pe un nivel. Ea este fără început și fără sfârșit, este o energie care nu a venit de niciunde și nu se duce niciunde. Emanațiile, deci ceea ce suntem și noi, formele, ceea ce poți atinge, sunt densități. Alea, bineînțeles, sunt diferite. Și sufletul este o anumită densitate, el nu este același lucru ca și conștiența. El este o anume densitate invizibilă a conșienței, și ele bineînțeles că sunt diferite. Dar când găsești un om în care te oglindești, atunci devine important. Rezultatul întâlnirii e important.

– Care e diferența între conștiință și conștiență?

Erlend Krauser: Conștiința este o combinație între educație, genetică, subconștientul în care se adună toată mocirla și tot bagajul. Conștiința e o adunătură care te influențează în decizii, dacă o ai. Conștiența este chestia divină, elementară, este baza acestei lumi – baza totului care există. N-are nicio legătură cu creierul sau cu alte concepte, cu forma noastră materială, ci numai cu spiritul. Eu nu mai știu dacă există alt cuvânt în limba română, mi se pare ușor nepotrivit cuvântul dar nu cunosc altul. În engleză, de exemplu, ei zic awereness. În sensul ăsta. Termenul are puțin altă culoare, dar înțelegi ideea. Nuanța.

Totuși, se face foarte clar faptul că nu ajung cuvintele, nu să descrii aceste concepte. Bunica mea îmi spunea, de exemplu, că sunt prea serios. Dacă o iei cum o văd eu, pe mine nici nu mă bagi în seamă. Cum să fiu serios? Eu sunt o picătură într-un ocean. Când vorbești cu oameni care nu înțeleg treburile astea, ei fac așa un lucru serios din asta, că nu te mai înțelegi, mă. Le spui că viața este un râu pe care tu ești o picătură, și gata. Eu sunt chiar contrariul seriozității, pe mine asta mă amuză. După ce cânt trei ore, eu sunt așa împlinit și fericit că n-am putea vorbi, cred că ai putea să îmi pui sute de întrebări și ți-aș zice numai ”Sunt așa de fericiiiit”… Înțelegi? Dar oamenii sunt blocați în tot felul de probleme, și cred că au boli, și dracu știe ce-i cu lumea. Așa că e complicat.

– Până la urmă și arta e un fel de „nu-mi găsesc locul”, nu?

Erlend Krauser: Eu ți-am zis aia cu rădăcinile… O simt, cumva, în mine, dar și aia este relativă. Rădăcinile noastre sunt oricum mai mult în conștiență decât într-un loc anume. Dar pentru asta trebuie să trăiești un anume fel de viață, să nu mai fii dependent de atât de multe lucruri care există într-un anumit loc sau într-un anumit moment. Astea sunt relative.

Bineînțeles că anumite locuri te atrag, cumva, dar atât. Mie, de exemplu, nu îmi place aici. Stau la etajul trei și văd betoane. Vrei să te uiți la o casă? Îmi place mai mult natura, să văd o pădure sau un munte, dar nu toți suntem așa. Noi avem o rezonanță cu natura de care de multe ori nu ținem cont. Singura chestie inexplicabilă este trăirea din om.

– A trăi versus a exista.

Erlend Krauser: Da. Asta e singura chestie inexplicabilă și de aia mi-a și plăcut foarte tare. Restul, totul se poate explica: sângele curge pe acolo și organele arată așa, și dacă ai boala aia trebuie aia, și așa mai departe. Dar acest moment, acest duh – se cheamă duh? – acest moment în care ai suflu, în care ai trăire, e important. Apoi vine acel moment în care trăirea îți părăsește corpul – corpul care rămâne este absolut nimic. E o adunătură de molecule care își schimbă forma, dar ceea ce le leagă este această trăire. Până când părăsește trupul.

– Și unde merge?

Erlend Krauser: Asta pe mine nu mă prea preocupă.

– Nici pe mine nu mă preocupă neapărat unde merge, ci mai mult sub ce formă.

Erlend Krauser: Nu știu. Există atâtea teorii… Totul se duce la această conștiență universală, unii așa zic. La începutul totului, care este și sfârșitul totului – infinitul nu este altceva decât conștiență în nemișcare. La capătul acestei mici excursii pe planetă mergi înapoi și ți-ai făcut excursia. Dar pe mine mă interesează mai mult ce rămâne după ce voi părăsi acest corp: să fie câteva note bune în niște suflete în primul rând, pentru că și acolo am o părere foarte specială, știi? M-am gândit foarte mult la tema repetiției – totul se repetă, în diverse forme.

Uite, muzica techno este apogeul repetiției, în sensul că totul se împachetează într-un anumit pattern care este foarte exact, făcut de computer, socotit, și se repetă la infinit, că deja înnebunești. Vezi, tu faci o piesă și o pui pe un disc. În momentul ăla, ea e conservată. Își pierde sufletul. Oamenii s-au dezobișnuit de unicitatea unui concert… Dacă o trupă foarte iubită nu ar face niciun disc, ar interzice sau ar ruga publicul să nu înregistreze nimic la concerte, atunci concertul devine unic.

Când tu știi că acuma îl vezi pe Erli, o să cânte acest concert și acest concert o să existe o singură dată, știi cum l-ai lua cu tine în suflet? Ar fi complet altă recepție. Dar asta nu se întâmplă și e foarte trist, pentru că lumea nu își mai deschide inima să perceapă așa cum ar trebui un artist adevărat. Când mergi acasă și asculți piesele nu-i același lucru. Deci recepția într-un moment unic e o temă.

– Și dacă am înțelege că tot ceea ce trăim – nu numai arta, ci tot ceea ce ni se întâmplă – de fapt chiar este irepetabil, probabil am trăi mult mai intens.

Erlend Krauser: Mult! Ăsta-i cuvântul prezent, sau prezență, cum l-am folosit mai devreme. Dacă trăiești cuvântul ăsta, acest aici, acest acum, ai o anumită prezență. Știi că nu există altceva decât acest moment – nici înainte, nici după. Da? Drumul înspre realizarea acestui lucru este foarte lung. Nu reușește aproape nimănui. Dar să fii conștient că există, șă fii norocos să îl atingi din când în când, ăsta e un lucru foarte prețios. Pentru că știi exact că arunci restul timpului… Eu mă simt mult mai împlinit de când am înțeles asta. O zi, cum o trăiesc eu, este o viață întreagă!

Pe mine nu mă întreabă nimeni de ce nu trăiesc altfel. Eu decid singur și doar pentru mine, zilnic. Și ajungi la un punct în care înțelegi că multe lucruri sunt numai distrageri de la esențial și lucruri ieftine care nu te duc niciunde. Și nu vorbesc de singurătate, că eu sunt un tip sociabil, o să vin în România și o să vorbim, o să bem și o să fumăm trabucuri până nu mai respirăm, da? – să nu mă înțelegi greșit. Nu sunt un moralist.

Doar că, atunci când îți trăiești ziua, trebuie să ajungi să poți să argumentezi – pentru ce ai trăit-o? Care e valoarea ei?  Și valoarea acestei zile stă în trăire. Și valoarea unei zile, știi cine ți-o spune? Nu ți-o spune creierul! El poate să te păcălească! Adevărul vine din inimă. Și atunci nu există loc potrivit, există doar atitudine potrivită. E momentul în care stai seara pe balcon, liniștit, îți aprinzi un trabuc și vine feelingul ăsta din interior: am trăit ziua asta ca o viață!

*fragment din volumul „55 de ani de Phoenix în 55 de dialoguri”, de Maria M. Petrovna
(Pe Erlend Krauser îl puteți vedea live la Gărâna, pe scena WolfBlues sâmbătă, 29 iulie 2017, alături de Nicu Covaci, A G Weinberger, Vlady Săteanu și Flavius Hosu.)

wolfblues.ro



1Comentariu

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor