„Existenţa diavolului e un adevăr de credinţă”

De Cristian Horgoș
2Comentarii
Don Renzo Lavatori şi pr. Anton Cioba (dreapta), la lansarea cărţii
Don Renzo Lavatori şi pr. Anton Cioba (dreapta), la lansarea cărţii
În urmă cu o lună, la Mănăstirea Franciscană „Maica Domnului” din Oradea s-a lansat cartea „Preasfânta Fecioară Maria împotriva diavolului în ritualul de exorcizare”, scrisă de Don Francesco Bamonte, exorcist al Romei, preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Exorciştilor, discipol al celebrului Don Gabriele Amorth.

Cartea a fost prezentată de teologul şi demonologul acad. Don Renzo Lavatori de la Universitatea Urbaniană din Roma şi de preotul orădean Anton Cioba, cu pregătire în domeniul demonologiei, în prezenţa episcopului greco-catolic Virgil Bercea. Ulterior, pe portalul www.egco.ro a fost publicat un interviu luat preotului Anton Cioba de către un alt teolog. Ca atare, i-am solicitat preotului Cioba un interviu care să se adreseze nu neapărat creştinilor practicanţi ci şi celor poate surprinşi de îndoielile argheziene: crede, Doamne, necredinţei mele. Iată şi întrebările puse dintr-o perspectivă oarecum mai laică:

– Exorcizarea e, poate, cea mai vizibilă manifestare a prezenţei diavolului. Aşadar, este ea o cale de a-i îndruma spre credinţă pe urmaşii lui Toma necredinciosul?

– Alungarea demonului sau demonilor e o experienţă tulburătoare, zguduitoare şi oarecum palpabilă. Dar şi cei care ajung să fie martori la aşa ceva fie încep să creadă, fie continuă să nege şi să susţină că e o boală pământească. O perioadă destul de lungă, exorcizarea a fost un subiect tabu. Dar ca să alungi frica şi pe diavol trebuie să-l recunoşti. Unii, instinctiv, cred că scapă de el cu cât ştiu mai puţin şi, ca atare, se feresc să audă de astfel de experienţe tulburătoare. Omul, fie că se declară ateu ori agnostic, are o parte lăuntrică dedicată religiei, atrasă de divin. Depinde însă unde îl caută pe Dumnezeu. Unii îşi satisfac nevoia de sacru, printr-un fel de derapaj spiritual, prin aşa-zisa „magie albă”, apelând la vrăjitori ori risipindu-se în religii scientologice.

Într-o analiză critică a asemănărilor dintre simptomele posedării şi ale afecţiunilor mentale am găsit o remarcă interesantă, şi anume că unii psihiatri încearcă să trateze oameni posedaţi iar unii exorcişti încearcă să exorcizeze oameni cu afecţiuni psihice fie schizofrenie ori sindrom Tourette. Se întâmplă aşa-ceva?

– Despre exorciştii catolici ştiu sigur că 90% dintre ei sunt în legătură cu psihiatri religioşi. Şi, oricum, exorciştii au un simţ dezvoltat de percepţie a manifestărilor diavoleşti. Deci cred că sunt foarte puţine cazuri în care exorcistul să se înşele şi, oricum, rugăciunile nu au cum să facă rău când sunt însoţite şi de opinia psihiatrului. De cealaltă parte, psihiatrii atei sunt mai expuşi greşelii. Iar un medic necredincios îi prescrie posedatului medicamente care îi pot agrava situaţia. Un psihiatru responsabil şi bine pregătit profesional trebuie să îşi cunoască limitele şi să îşi dea seama de unde intervine supranaturalul. Dacă psihiatrul realizează că i se depăşeşte sfera raţională şi îndrumă suferindul spre ajutor spiritual, îi oferă astfel singura şansă.

A devenit o cutumă, nu ştiu dacă însuşită şi de Biserică, faptul că cea mai mare viclenie a diavolului ar fi să ne facă să credem că nu există. Aceasta fie şi numai pentru că existenţa diavolului ar confirma voinţa lui Dumnezeu. Dar nu e atunci paradoxal că maleficul se expune prin manifestările posedaţilor?

– Într-adevăr, Baudelaire a formulat concis că cea mai mare realizare a diavolului e să ne facă să credem că nu există. Însă răul încearcă să se ascundă în posedaţi şi începe să se manifeste doar în momente cheie ale existenţei lor. Femeia poloneză la a cărei exorcizare am asistat şi eu era posedată de la naştere, fiindcă de-a lungul a patru generaţii a avut membri de familie posedaţi în urma unui ritual satanic.

Biblia ne învaţă că nou-născutul nu poartă decât păcatul strămoşesc al părăsirii Raiului de către Adam şi Eva. Cum poate intra atunci necuratul într-un bebeluş?

– E dureros dar poate. Pactul satanic făcut de stră-bunicii fetiţei a fost unul întratât de înfiorător încât nici nu e bine să-l pomenim. Dar stigmatul diavolesc nu şi-a pus amprenta asupra copilăriei fetei. Abia la 29 de ani, când a decis să se căsătorească dar şi să-şi păstreze castitatea până la nuntă, diavolul s-a manifestat violent, speriindu-i logodnicul. A doua oară, diavolul a erupt din ea după ce ambii tineri s-au uitat la un film despre Papa Ioan Paul al II-lea. Când realizatorul documentarului a încercat să consoleze telespectatorii amintindu-le că fostul Suzeran Pontif „îi priveşte acum din cer”, pe faţa femeii au apărut lacrimile de ciudă ale diavolului. Nu erau lacrimile ei ci plânsul de invidie al diavolului care apoi a dat drumul la înjurături şi blesteme prin gura sărmanei femei. Soţul a anunţat preotul iar împreună au hotărât să apeleze la exorcizare.

Nu vi-a fost teamă să asistaţi la exorcizarea ei?

– Nu, fiindcă diavolul nu poate intra într-o persoană decât cu permisiunea lui Dumnezeu. Răspunsul la întrebarea de ce Dumnezeu permite aşa-ceva e destul de vag. Exorciştii şi teologii înclină să creadă că principala motivaţie a permisiunii e ca persoana respectivă să se poată mântui de păcatul prin care i s-a deschis uşa diavolului. Totuşi, să nu uităm că în pilda lui Iov, Dumnezeu i-a permis diavolului să-i ia tot ce avea, dar i-a poruncit să nu se atingă de viaţă.

Totuşi, celebrul caz al nemţoaicei Anelise Michel s-a soldat tragic…

– Cazul Anelisei Michel a luat amploare fiindcă a prilejuit o luptă împotriva Bisericii. Au fost persoane care au vrut să răscoale lumea împotriva Bisericii, nu a exorcistului. Şi, într-un fel, au reuşit iar acum nu mai sunt exorcişti în Germania. Dar trebuie spus că Anelise a murit în afara exorcismului, din cauze naturale. Deşi nu e neapărat similar, aş atinge cazul de la Tanacu fiindcă e mai cunoscut românilor. Din ce s-a constatat, călugării de la Tanacu au exagerat prin ritualul de exorcizare, fiindcă diavolul se alungă prin rugăciuni nu prin uciderea trupului, urmare a înfometării sau altor privaţiuni. Poate că sărmanul posedat se mântuieşte prin moartea sa dar cei care i-au provocat-o riscă să preia o mare parte din păcat.

 

Să revenim la teama de exorcizări. Nu riscă asistenţii să fie ei înşişi ţinta unor violenţe demonice, cum vedem în unele filme artistice?

Orice exorcist are ajutoarele lui, oameni fără teamă de demoni, fiindcă au înţeles din toată inima că diavolul a pierdut marea luptă cu Isus pentru mântuirea omenirii. Acum mai duce doar bătălii personale cu fiecare om încercând să fure suflete din Împărăţia lui Dumnezeu. Totuşi, chiar dacă sunt mulţi demoni – în Sf. Scriptură se arată că „dacă ar fi vizibili ar întuneca cerul” – e bine de ştiut că Lucifer şi slugile lui nu pot fi, ca Dumnezeu, în tot şi toate, în acelaşi timp. Diavolul ţine o legătură oarecare cu posedatul, dar nu poate fi în acelaşi timp în doi posedaţi. Cum puterea diavolului nu include bilocaţia, diavolul trebuie să sară din om în om. Iar menirea exorciştilor e să i se pună împotrivă. Sigur că au fost şi sfinţi care au fost, nu posedaţi dar vexaţi de diavol, ca Padre Pio sau Gema Galghani. Dar pentru a-şi ascunde prezenţa, diavolul foarte arareori mai provoacă răni vizibile.

Există articole şi studii şi despre exorcizări în cadrul cărora au apărut spectaculoase manifestări de levitaţie. Cunoaşteţi asemenea cazuri în ultimii ani?

– Sunt exorcişti, inclusiv Don Amorth Gabriele, care dau mărturie de persoane posedate care au intrat în levitaţie în timpul ritualului de exorcizare. Demonul trebuie să fie însă foarte înfuriat ori ostracizat de rugăciunile exorcistului pentru a se ridica deodată cu posedatul în aer. Căci, ca şi în cazul rănilor, levitaţia e o dovadă prea clară a prezenţei diavolului chiar şi pentru cei mai sceptici oameni. Deci cazurile de levitaţie sunt tot mai rare.

Spuneaţi că rugăciunile nu au cum să facă rău. Unii susţin însă că în cazul „posedărilor” auto-induse pe fond nervos ritualul de exorcizare cu înşiruirea sa de rugăciuni ar fi o psiho-dramă care conduce, finalmente, spre „eliberare” printr-un soi de placebo. În sprijinul unei astfel de perspective se fac referiri la „posedaţi” cărora li s-a oferit dinadins apă nesfinţită şi au reacţionat violent, ca şi cum ar fi fost sfinţită…

– Necuratul ne ispiteşte în fel şi chip. Dar noi ştim că posedatul nu va reacţiona la apă de robinet ci doar la apă sfinţită. Un demon puternic încearcă din răsputeri să se mascheze pentru a nu se arăta. Omul gazdă, în răstimpurile de luciditate, trebuie să se spovedească şi să se elibereze de păcate şi să-şi asume o viaţă creştină. Altfel, exorcizarea nu îşi are rostul. Dacă nu te atrage Biserica, atunci cum să te eliberezi? De altfel există şi auto-eliberări de demon, când omul duce o viaţă profund religioasă.

Există posedaţi în triburile izolate din junglă ori în alte comunităţi care nu au avut încă un contact semnificativ cu creştinismul?

– Şi sălbaticii sau necreştinii pe care i-au găsit misionarii creştini în Americi ori în Asia, în urmă cu câteva secole, sunt croiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi în ei e întipărită natura mistică, setea de divinitate şi vocea Domnului. Iar creştinismul a fost foarte bine primit în Americi şi în Asia de Sud-Est astfel că nu e exclus ca tocmai creştinii de acolo să se întoarcă, în viitor, în Europa, pentru a ne evangheliza.

Şi fiind şi ei parte a planului lui Dumnezeu, indiferent sub ce nume îl caută şi venerează, diavolul îi pândeşte chiar dacă nu l-au cunoscut încă pe Isus. Pot fi posedaţi dar pot şi să scape, fie prin faptele bune personale fie cu ajutorul şamanului ori altui lider religios care le arată calea dreaptă. Creştinii au de câştigat că l-au cunoscut pe Isus dar au şi o responsabilitate mai mare.

 

Aveţi cunoştiinţă de cazuri de posedaţi în zona noastră?

– Am întâlnit în Transilvania persoane cu probleme ieşite din comun, despre care nu ştiu dacă erau ori nu posedaţi. La Medjugorie, unde s-a arătat Maica Sfântă, am văzut cu ocazia unui pelerinaj o poloneză de 18 ani posedată, care făcea de mai multă vreme exorcisme în ţara ei. Eu mi-am făcut masteratul din studiul sectelor satanice în rândul tinerilor. În alte ţări sunt destul de la vedere dar la noi sunt ascunse destul de bine aceste secte. Diavolii sunt îngerii căzuţi iar şeful lor e Lucifer – cel mai frumos înger. Diavolul a ispitit-o pe Eva cu mărul din pomul interzis şi pe Isus în deşert. Lucifer ştia că Dumnezeu se va încărca în Isus şi nu a vrut să accepte că nu va mai fi el „Principele Lumii”. De aceea s-a răzvrătit şi a fost alungat împreună cu îngerii care au vrut să-l urmeze. De atunci, ei încearcă să distrugă creaţia divină şi nu ezită să ispitească tinerii.

În Evul Mediu erau consideraţi ca posedaţi şi cei despre care se credea că au forţă fizică prea mare, ca să nu mai vorbim de puterile psihice. În urmă cu câţiva ani a fost mediatizată o fetiţă din zona Beiuşului care îndoia linguri de la distanţă sau chiar ridica o carte mai uşoară prin puterea minţii. Mai există suspiciuni în astfel de cazuri de bio-energii sau psiho-kinezie?

– Pe vremea Inchiziţiei se simplificau prea mult lucrurile iar oamenii, din neştiinţă, acţionau prea exagerat din cauza fricii care vine de la diavol. Nu trebuie suspectaţi oamenii care sunt înzestraţi cu daruri deosebite de la Dumnezeu, inclusiv puterea gândului şi pe care le vădesc senini fără manifestările groaznice pe care le provoacă demonii. În Evul Mediu altele erau şi reprezentările diavolului şi iadului. În cărţi şi picturi vedem un iad cu foc şi pucioasă. Dar acestea sunt doar metafore, fiindcă doar trupul suferă durerea arsurii ori iadul e destinat sufletelor păcătoase. Omul are, prin firea lui, nevoie de reprezentări ale supra-naturalului pe care nu are cum să-l perceapă în totalitate. Poate de aceea se şi feresc destui preoţi din zilele de azi să mai vorbească răspicat şi pe înţelesul oamenilor, despre iad şi diavol. Însă existenţa diavolului e un adevăr de credinţă, care nu trebuie nicicum ocolit. Aceasta chiar dacă oamenilor simpli li se face mult prea frică.

Mai există alt risc în afară de cel de a fugi în braţele Bisericii dacă te sperii văzând nemijlocit ori într-un film autentic, un posedat în criză ori o exorcizare?

– Nu cred că există alt risc major. Totuşi, ca să asişti la o exorcizare, mai bine să nu fii slab de înger şi să fii pregătit sufleteşte pentru ceea ce e foarte posibil să vezi.

Are Biserica posibilitatea ori datoria de a demasca lucrările demonice pentru a preveni oamenii neştiutori, fie şi prin filmarea şi prezentarea unor exorcizări cu levitaţii ori manifestări indiscutabil supra-naturale?

 Biserica e tot mai deschisă pentru mediatizare, fiindcă popularizarea e o putere, puterea cunoaşterii. Totuşi, la Roma exorcizările se fac cu discreţie şi selecţie. Altfel, poate prea mulţi s-ar duce pentru a se convinge că nu sunt posedaţi. La exorcist ajung doar cu acte medicale care atestă probleme deosebite, îndeosebi analize psihiatrice. Cât despre nevoia de discreţie, e una similară nevoii de discreţie în cazurile medicale. Sigur că Biserica trebuie să nu ascundă, ci să afirme: uite adevărul, fie că îţi convine sau nu! Dar, într-adevăr, în ce priveşte exorcizările, se cuvine găsit un echilibru între mediatizare şi discreţie. Rămâne ca Dumnezeu să ne lumineze.

 



2Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor