Fragmente şi momente

Naţiunea a mai înregistrat o victorie de mare prestigiu, un succes după care am gâfâit îndelung, am lucrat sârguincioşi prin culise, la sfori şi manevre de învăluire. Europa din care facem parte nu a activat clauza de salvgardare, pe justiţie.

În contextul în care România a fost obişnuită, în trecutul îndepărtat sau apropiat, cu puţine victorii umilitoare şi prea multe înfrângeri ruşinoase, noua izbândă nu a făcut să freamăte nici măcar clica politică.

Cu toţii ştim cum e cu justiţia pe aici! Ne-am obişnuit, apoi, să ni se facă un anume gen de concesii. Este vorba despre îngăduinţa ce i se acordă, îndeobşte, celui precar. Ce să-i faci? Cum să-l pedepseşti, în situaţia în care nevolnicia aduce a fatalitate, a normă de existenţă şi principiu de valorizare? Aţi auzit cumva să fie amendat un boschetar?

Ar fi un abuz, un exces de legalitate, la urma-urmei profund imoral. Cum să-l necăjeşti pe cel deja atât de obidit? Nici Europa nu e haină, ce naiba! În schimb, am vaga senzaţie că pune botul, cum să zic eu, la chestii româneşti. Marile familii politice europene nu sunt chiar atât de neprihănite precum credeam noi.

Calculele care sfidează realitatea, alianţele împotriva moralei ori aranjamentele ce put a corupţie prezintă un anume izomorfism continental. Ipochimeni de teapa politicienilor de Dâmboviţa găsim şi pe Rin, Sena, ba chiar – de ce nu? – pe cele două maluri ale Tamisei. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că, deşi n-am crezut, iată, suntem bine de tot europeni.
*
Să mai bifăm o victorie românească. De data aceasta, am reuşit să ne punem în valoare un atu remarcabil – rezistenţa: primul val de caniculă a trecut, România mai există încă! E drept, câteva zeci de patrioţi şi-au dat viaţa pentru o cauză demnă şi dreaptă. Zile în şir, toropitoare şi cleioase, ne-am istovit în râvna supravieţuirii.

Ziarele şi televiziunile, însă, după ce au ratat climaxul catastrofal al primului pârjol, deşi erau gata să jubileze cu tirajele şi ratingul pe codul roşu, anunţă acum cu o frustrare jucăuşă faptul că peste trei săptămâni ne aşteaptă un al doilea val de lipotimii în rut. Nu pot să nu constat înţelepciunea celor care spun că în istorie se schimbă doar contextele. Acum aproape 800 de ani, migratorii tătari devastau Europa, tot în valuri. Nenorocirile, însă, au acum un alt standard. Aş putea spune că s-au rafinat.

Civilizaţia a ţinut cont de progres. Este o distanţă imensă, totuşi, de la piramidele cu ţestele celor ucişi de hoardele lui Gingis Han şi victimele insolaţiilor postmoderne. Dar să nu spunem „hop” până nu ieşim din valuri. Peste trei săptămâni va trebui să biruim iarăşi. Să luăm pilda de eroism a celor de la Rovine, Podul Înalt sau Smârdan…
*
Inconsecvent cum sunt, trag cu ochiul la ceea ce hulesc. Deşi ştiam, blogul lui Alexandru Seres mi-a adus aminte în regim de urgenţă despre faptul că tocmai se împlinesc zece ani de când a murit Sergiu Vaida. Un infirm al banalităţii zilnice, un suflet bântuit. Ortega y Gasset spunea că iubirea este truda fără răgaz, este istovirea sublimă în jurul obiectului iubit.

Sergiu a avut un singur reper: poezia. A ţinut să experimenteze pe propria piele abisurile animei şi s-a ales cu ceea ce căuta: o moarte la 40 de ani. N-a avut niciodată virtuozităţi logice, dar era atins de marele delir al halucinaţiei onirice, de nevrozele aparenţei. A făcut parte din marea familie a celor care, cu entuziasm şi inconştienţă, se lasă seduşi de ei înşişi, într-o revoltă patetică împotriva fariseilor. Zece ani fără demonizatul Sergiu…

***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.

Florin Ardelean



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase