Hainele vechi ale profesoarei

O imagine, pentru unii socanta, pentru altii simpla componenta a vietii de zi cu zi: într-o sala de clasa, un tânar izbeste, a golaneala, cu pumnul în tabla. Înfricosata, o profesoara de limba româna, cu vocea sparta, gâtuita, ne da de banuit ca e dispusa mai degraba sa se retraga decât sa-si impuna autoritatea.

Nu pare pregatita pentru agresivitatea cu care se confrunta. Pune mâna pe catalog, îl strânge la piept, ca si cum, cu ajutorul lui, ar putea exorciza violenta adolescentina. Refularile si urâtenia morala fusesera scoase la raspuns si o luasera razna. Totul semana a faliment educational în care, cu o vorba fortata, nu stii cine cât da si cine cât primeste. Întâmplarea a nascut, cum era de asteptat, o gramada de comentarii, de la unele catastrofice pâna la altele ironic-întelegatoare. Oricum, scoala româneasca e perceputa tot mai mult ca un soi de razboi de gherila. Daca dascalii, înainte de a face prezenta la ore, ar azvârli pe catedra un pistol-mitraliera, iar în coltul clasei un aruncator de grenade, s-ar gasi cine sa le dea dreptate, ba chiar sa le atraga atentia ca au uitat sa-si puna vesta anti-glont. Dupa cum multi ar aproba câte o corectie mai contondenta aplicata de elevi unor dascali prea tupeisti, care i-ar atentiona ca dilemele adolescentine constau si în altceva decât în a opta între o blonda si o bruneta ori între votca si rom, iar bunul-simt devine paradoxal doar dupa ce ai citit un perete de carti.

Vreme de un an, profesoara de româna nu s-a plâns nimanui. A dat, apoi, o explicatie stupefianta. Luni în sir a predat, a încercat sa faca educatie sub imperiul fricii. Ce m-a frapat nu a fost însa acest lucru. M-a frapat faptul ca, dupa atâta timp, profesoara era îmbracata la fel. Identic. Carbon copy: acelasi pulover pe gât, aceeasi vesta neagra apareau si în imaginile care circulasera pe Internet, si în cele luate de televiziuni atunci când, în sfârsit, dascalita s-a hotarât sa vorbeasca.

Abia în acea clipa mi-am dat seama ca dascalii care protestau în fata Guvernului purtau haine decente, dar saracacioase. Ca, la toate discutiile televizate, liderii sindicali din învatamânt erau mai prost îmbracati nu doar decât prezentatorii tv, ci decât toate palomele ministeriale. Mi-am amintit de un interviu recent al doamnei Zoe Petre în care marturisea ca daca nu i s-ar darui carti, nu si-ar permite sa le cumpere din salariu.

Mi-am adus aminte de toate glumele rautacioase pe care colegele mele de liceu le faceau pe seama „uniformei” în care, patru ani, a venit la ore o profesoara careia îi datorez enorm. Si abia în clipa aceea am simtit, aproape fizic, absurditatea discursurilor celor de la putere când explicau ca nu exista resurse pentru cresterea salariilor din învatamânt, cerându-le ipocrit profesorilor ca din considerente morale sa nu bage în seama gaurile din coate.

Ca doleantele lor pot pune în pericol nu doar nivelul de trai, ci chiar integrarea. Capsunarii aduc în tara un procent mai mare decât bugetul alocat educatiei. Ne-am putea – nu-i asa? – trimite toti dascalii la cules de capsuni.


Si-am priceput, tot atunci, ca scoala româneasca are, într-adevar, o problema. Una imensa. Dar nu cu adolescentii rebeli, ci cu golania guvernamentala.


Miron Beteg