Iluminatorul Meziadului

De Veronica Bursaşiu
Din viaţa învăţătorului emerit Petru Miheş
Din viaţa învăţătorului emerit Petru Miheş - © Foto: arhiva personală
Este vorba despre omul care a dat numele şcolii din Meziad, învăţătorul emerit Petru Miheş. Titlul Ordinul Muncii clasa a III-a şi ordinul Meritul Cultural clasa a III-a i-au fost înmâmnate învăţătorului chiar de preşedintele Consiliului de Stat Chivu Stoica.

Învăţător emerit, Un titlu pentru care Petru Miheş primeşte o scrisoare de felicitare tocmai din Dolhasca, de la un alt învăţător emerit Alecu Arşinel, unchiul mareleui actor Alexandru Arşinel.

Corespondenţă cu Arşinel

Se întâmpla în urma unui reportaj făcut la Meziad de Televiziunea Română. „Sunt un sentimental şi modul în care timp de 20 de minute televiziunea română s-a ocupat de persoana acelui distins dascăl, care răspunde cu numele de Petru Miheş, m-a uimit, m-a înflăcărat şi totodată m-a făcut să cred că munca cinstită şi devotată, chiar de este cumva înconjurată, implicată până la urmă dreapta răsplată îşi face loc şi aşează pe capul acelui o mândră aureolă”, îi scria Alecu Arşinel lui Petru Miheş.

Cei doi au purtat o intensă corespondenţă, iar în cele din urmă Alecu Arşinel spera să-l cunoscă pe Petru Miheş cu prilejul unei vizite în Băile Felix. Petru Miheş a pregătit sosirea lui Alecu Arşinel ca un eveniment de suflet. Întâlnirea nu a mai avut loc, deoarece Alecu Arşinel a murit tocmai când trebuia să vină în staţiune.

Elevul lui Francisc Hubic

Petru Miheş terminase şcoala primară la Beiuş. În volumul “De-ale mele” scos sub îngrihirea şi cu adnotările fiicei sale Livia Miheş Papiu, dascălul povesteşte că din lipsa resurselor financiare este obligat să se angajeze ucenic la o prăvălie. Era sfârşit de septembrie 1923.

“Priveam îndurerat în urma foştilor mei colegi care intrau pe poarta liceului, purtând chipiu cu albastru şi cozoroc. Şi uniformă închisă, neîndrăznind să-i opresc în loc de la rostul lor, dar un ce amar mă rodea în inimă: cum să mă duc şi cui să cer ajutor ca să pot intra şi eu la liceul din Beiuş”, a scris Petru Miheş în primul volum pe care l-a semnat.

Este sfătuit de foştii colegi să vorbească cu directorul şcolii Francisc Hubic. Petru Miheş descrie întâlnirea cu Francisc Hubic: “m-a cântărit din ochi câteva secunde- probabil şi pentru că eram cam scund pentru vârsta mea- şi m-a luat pe nepregătite din ale cărţilor. Au urmat câteva întrebări spre verificare. «Examenul» era dat.

Mi-a zâmbit şi m-a îndrumat spre sala din capătul coridorului, unde era clasa I B. I-am mulţumit frumos. Mi-a zâmbit din nou şi mi-a dat sfatul să fiu băiat de treabă şi să-i ajung din urmă pe ceilalţi la învăţătură. Am simţit că mă înalţ şi cresc. Elev de liceu!” Francisc Hubic preda limb română şi gimnastică.”Orele lui erau plăcute. Ne era apropiat. Pe atunci ştiam că era directorul liceului, profesor şi dirijor.

Când se adunau în orele după-amezii coriştii în sala mare de gimnastică a liceului, la repetiţii, ni se părea că e sărbătoare. Ne strecuram pe lângă uşi cu paşi de pisică, să nu supărăm dirijorul, ca să ascultăm acordul fin, solemn, ce venea transfigurat de undeva, de departe, ca un balsam, până la inima noastră. Ştiam că totul aici e Hubic”.

Din scrierile sale descoperi un om conştiincios, cinstit, dornic să cunoască cât mai multe, vesel şi cu zâmbetul pe buze, despre care se spune că avea un glas blând încurajator. Învăţătorul Petru Miheş era acel om-lumină, un far pentru cei din lumea Meziadului, prototip al dascălului din satul românesc al acelor vremuri.

Preotul şi învăţătorul erau reperele intelectuale pentru oamenii de la ţară. Astfel nu e de loc surptrinzător faptul că învăţătorul Petru Miheş era gazda şi ghid pentru orice delegaţie care venea în zona Meziad. Învăţătorul Petru Miheş povestea familiei întâmplările din timpul unor astfel de întrevederi.

Excursie cu Nicu Ceauşescu

„Una dintre aceste întâmplări mi-a dat chiar emoţii, mai puţin plăcute. Venise o delegaţie specială şi ca de obicei tata era chemat şi el. De data aceasta personajul i-a produs o oarecare stare de enervare…Un tânăr adolescent a găsit de cuviinţă să-şi reverse plusul de energie pe sticlele de sifon.

Nici mai mult nici mai puţin dădea cu sticla plină-aflată sub mare presiune-de colţul unei stânci din partea laterală a marelui portal de la intarea în peşteră. Tatăl meu fiind mai aproape de personaj şi-a dat seama ce s-ar putea întâmpla: sticla având o grosime mai mare decât cea obişnuită s-ar fi făcut ţăndări, ar fi avut efectul unor adevărate schije.

S-a repezit să-l oprească apostrofându-l chiar luându-l puţin de-o ureche din cauza unei riposte obraznice. Cei care îl însoţeau au strigat tatălui meu: «- Ce faceţi? Ştiţi cine-i tânărul?» «- Poate să fie şi papa de la Roma. Nu vedeţi că era în pericol? Ş-apoi eu sunt dascăl de modă veche şi cu mai multă grijă pentru ce s-ar fi putut întâmpla». ” Adolescentul era Nicu Ceauşescu, nu s-a făcut caz de cele întâmplate însă peripeţiile lui Nicu Ceauşescu în Bihor au continuat la Băile Felix.

Ştrandul a fost închis pentru fiul fostului preşedinte şi suita sa. În volumul semnat de Petru Miheş se spune că Nicu Ceauşescu a solicitat un cal şi a sărit cu el în bazin. Unul dintre capii staţiunii a trecut prin emoţii groaznice încât nu s-a putut abţine şi i-a cârpit o palmă.

Întâmplarea a fost relatată lui Nicolae Ceauşescu care a înţeles perfect situaţia şi a mulţumit celor din jur că s-au comporat cu fiul său exact ca nişte părinţi îngrijoraţi. Învăţătorul avea frământări reale, care îl „împingeau” să se implice în viaţa comunităţii, a cunoscuţilor. Petru Miheş trăia şi suferea pentru fiecare situaţie.

Prin 1959, aflându-se pe litotal, învăţătorul află că fiica colonelui Cristescu, comandant al Batalionului Vânători de Munte Beiuş, căzut pe câmpul de luptă în 1944 la Rohani, spre Tinca, Crimhilda, deţinătoare a premiului II la concursul mondial de pian de la Veneţia şi a medaliei de argint la concursul de la Geneva se află într-o situaţie financiară deosebit de grea.

Învăţătorul cere sprijin financiar la raionul de partid şi la preşedintele Sfatului Popular. Satisfacţia sa este imensă peste ani când o vede pe maestra Crimhilda Cristescu într-un spectacol televizat urmărit de milioane de telespectatori.

Cu doamna Rebreanu

În august 1966 la Peştera Meziad e aşteptat ministrul Finanţelor. „Autobuzele încărcate, motociclete şi automobile de toate felurile, căruţe şi turişti cu ruxacul în spinare, vizitatori din largul ţării şi din străinătate, pe o vreme frumoasă grăbesc roata şi pasul spre minunatul fenomen al naturii”, spune învăţătorul. Surpriza zilei i se dezvăluie însă învăţătorului la cabană, unde pe terasă, „o doamnă venerabilă.. cu o pălărie de paie pe cap, părul cărunt tăiat scurt, care îi ieşea în şuviţe de sub pălărie, cu ochii negri, vii şi limpezi, care cercetau locurile, oamenii, priveliştea şi forfota acestei zile” îşi aştepta familia plecată la peşteră şi spera să fie servită cu un pahar de lapte.

Era soţia lui Liviu Rebreanu, Fanny Rebreanu pe care dascălul o recunoaşte. E nevoie de intervenţia învăţătorului pe lângă cabanier ca doamna să fie servită. Petru Miheş se scuză pentru indiscreţie şi din vorbă în vorbă vrea să afle cum a murit Liviu Rebreanu deoarece circulau multe zvonuri pe tema acelui subiect.

„Zvonuri au fost multe, adevărul unul singur. Soţul meu, Liviu Rebreanu, a murit de cancer pulmonar. O boală care nu mai avea leac”, a spus doamna Rebreanu. Învăţătorul spune că a regretat sincer că a pus această întrebare în momentul în care a văzut-o pe doamna Fanny ştergându-şi o lacrimă cu batista, deşi trecuseră de atunci 22 de ani.Fanny Rebreanu vorbeşte şi despre raporturile cu statul după moartea scriitorului.

„Am dus-o greu timp de şapte ani, până ce literatura lui a fost cernută. Nu ni s-a luat nimic, dimpotrivă, după ce opera i-a fost reconsiderată, ne bucurăm de cel mai mare sprijin din partea statului nostru. Avem o maşină Fiat 1300 cu care călătoreşte «mica noastră familie» , cum ne zicea Liviu când trăia…

De aici de la Băile Felix ne vom duce în Deltă, după ce, în prealabil vom vizita, dacă sănătatea îmi va permite, şi părţile maramureşene”, şi-a mărturisit intenţiile doamna Rebreanu. Aceasta a vorbit dascălului despre soţul său: „Avea părul blond închis, dar începuse să i se ivească argintul la tâmple, devreme. Avea ochii albaştri.. Cu ei a văzut în «Ion » ţăranii din Ardeal, iar în «Răscoala» pe cei de dincolo de Carpaţi”, şi-a amintit Petru Miheş discuţia din acea zi de august care a rămas de neuitat. Învăţătorul a purtat apoi corespondenţă atât cu Fanny Rebreanu, cât şi cu fiica scriitorului Puia Florica Rebreanu.

Dis aliter visum

Zeii au voit altfel în ceea ce-l priveşte pe Petru Miheş, consideră Ion Bradu în cartea „Dascăli din Bihor”, acolo unde numele învăţătorului de la Meziad apare la categoria „Poeţi şi prozatori”. Ion Bradu spune că deşi Petru Miheş îi era cel mai bun şi mai apropiat prieten îi este dificil să constate cu precizie în care ramură a activităţii sale s-a distins mai mult fiindcă toate aceste domenii „ le stăpânea de-opotrivă”: domeniul pedagogic, cultural, ramura folcloristicei sau a etnografiei, a muzicii sau a plasticii.

”Îmi place să spun că Petru Miheş, dascălul şi luminatorul Meziadului era un om harnic şi iscusit, de o bunătate şi corectitudine cum rar se întâlnesc”, mărturiseşte Ion Bradu. Acesta subliniază şi valenţele de patriot ale dascălului care a publicat o poeziei intitulată „Suflet românesc”. Această poezie, datorită mesajului său românesc, ajunsese atât de populară încât aproape că nu era serbare artistică sau şcolară în a cărei program să nu fie inclusă.

„I-am regretat sincer şi devotat încetarea lui prea devreme din viaţă tocmai când şi-ar fi putut duce la îndeplinire o seamă de planuri şi acţiuni personale la care ţinea ca la ochii din cap: terminarea amintirilor sale, înmănuncherea într-un volum a lucrărilor sale literare, alcătuirea unei consistente culegeri locale de folclor, identificarea precisă a datinilor, obiceiurilor şi credinţelor locale şi consemnarea acestora într-o altă culegere, elaborarea unui catalog al lucrărilor sale de plastică, lărgirea şi completarea Monografiei satului Meziad…Nu-l voi uita niciodată.

Voi şti că aici în acest colţişor de ţară cu munţi şi păduri, sub cerul curat, în revărsarea de lumină a soarelui, în împărăţia florilor, în doinitul păsărilor, îşi duce odihna de veci luminatorul satului Meziad, poetul, folcloristul şi pictorul Petru Miheş, albit de ani dar fără bătrâneţe, neodihnit dar fără oboseală”, scrie Ion Bradu.

Unele dintre gândurile lui Petru Miheş le-a strâns în volumul „De-ale mele” fiica dascălului, profesorul şi scriitorul Livia Miheş Papiu.

Una dintre însemnările doamnei Mihei Papiu e un îndemn, un testament: „Când treceţi pe la biserica din deal, acolo în faţa bisericii de unde se vede tot satul pe care l-a slujit cu credinţă, nu uitaţi să puneţi măcar din când în când o floare pe mormântul învăţătorului”.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !