Interviu CRISTINA HANEŞ: Orădenca premiată la Locarno, martoră la două atacuri teroriste: la Paris şi Bruxelles

De Veronica Bursaşiu
Reactualizat la:
3Comentarii
Interviu CRISTINA HANEŞ: Orădenca premiată la Locarno, martoră la două atacuri teroriste: la Paris şi Bruxelles
Orădeanca Cristina Hanes a câştigat premiul Pardino d’Oro pentru cel mai bun scurtmetraj international la Festivalul de Film de la Locarno, pentru productia portugheza „Antonio e Catarina”.

Într-un interviu acordat pentru J.B. și Bihon.ro, Cristina vorbeşte despre filmări şi viaţa de dincolo de aparatul de filmat.

As vrea să-mi povestiţi despre perioada petrecuta în Oradea, cu ce frecvenţă mai reveniti, ce va leagă de oras?

Cristina Haneş: M-am născut în 1991, în Oradea. Am copilărit aici și am studiat la Şcoala „Nicolae Bălcescu”, iar mai apoi la CN „Emanuil Gojdu”. La 19 ani, după absolvirea liceului, am urmat cursurile Facultății de Teatru și Televiziune a Universității „Babeș-Bolyai ”din Cluj-Napoca, specializarea Cinematografie. De un an, locuiesc în Oradea, am revenit după 7 ani, însă călătoresc destul de mult din cauza proiectelor de film în care sunt implicată.

Din noiembrie 2016 până în ianuarie 2017, am petrecut 3 luni în India, unde îmi dezvolt următorul proiect de film, un lungmetraj documentar. Și în Lisabona pentru montajul și post-producția filmului „António e Catarina”.

De oraș mă leagă familia mea și prietenul meu. Întoarcerea în Oradea mi-a dezvăluit un alt oraș, diferit de cel pe care îl știam acum 7 ani. Eu m-am schimbat, dar evident și orașul a devenit mai frumos, sunt fascinată de centrul istoric, de clădirile vechi, de oamenii care au mai rămas în ele, dar și cartierele ascunse, marginale.

Oradea nu e destul de satisfăcătoare ca și ofertă de activități culturale sau spații de socializare, dar am decis să mă implic în acest lucru, prin Oradea Summer Film, unde am programat un weekend de filme de autor, documentare creative la care e greu să ai acces dacă nu ești parte din lumea asta sau nu le vânezi la festivaluri de film. Și sper ca oamenii să fie dispuși să petreacă niște timp în fața unor filme care nu mizează pe artificii cinematografice.

Când ati decis ca vreti sa faceti cinematografie?

C.H. În ultimul an de liceu, în perioada aia tumultoasă în care ți se fixează un termen limită pentru a decide în ce direcție profesională vrei să o iei, am auzit de această facultate de film din Cluj. Prietena mea cea mai bună se pregătea pentru admitere acolo. Universitatea organiza cursuri de pregătire pentru admitere. Nu am studiat artă înainte de asta.

Am fost la aceste cursuri de pregătire și nu înțelegeam cum am putut să nu am acces la acest domeniu mai deloc, analizam picturi pentru prima dată în viața mea, ne uitam la filme românești, încercam să descifrăm ce semnificație au unele scene, ceva total necunoscut mie până atunci. Am fost la un profil extrem de solicitant în timpul liceului: matematică-informatică-bilingv-engleză, dar aveam o afinitate pentru limbi străine, pentru filozofie, toate științele umaniste. Faptul că am fost expusă la toate disciplinele, mi-a dat o și mai clară ideea asupra a ceea ce nu vreau să aprofundez. Așa că cinema-ul a apărut cumva la momentul potrivit, putea la fel de bine să nu fie o alegere potrivită pentru mine, dar s-a dovedit a fi.

Încă din primul an la Cluj, mă simțeam extrem de norocoasă că am reușit să găsesc un altfel de teren de exploatare, îngloba tot ceea ce mă pasiona să fac și puteam să nu o descopăr niciodată la fel de ușor. Mă înspăimântă gândul ăsta. Nu eram o cinefilă înrăită precum unii oameni pe care îi știam, dar m-a marcat „Persona” de Ingmar Bergman atunci la 19 ani când l-am vizionat pentru admitere.

Mi-am dat seama cât de greu era de vorbit despre filme, dar cât de mult percutăm emoțional la ele, cât de importantă e atmosfera creată prin lumină, spațiul decupat filmic. Mai apoi, când am început să deprind procesul de lucru, mi-a plăcut libertatea acestui mediu. Fotografia de stradă a fost un relevator al acestui fapt.

cristina-hanes-1

Astfel că în Cluj, în anul întâi mai ales, împreună cu colegii mei împânzeam orașul în căutarea de imagini și momente în realitatea imediată. Acest lucru m-a îndepărtat de ficțiune, deși am avut multe exerciții ficționale de realizat. Nu îmi plăcea dinamica asta de a imagina scenarii și apoi de a le da înspre interpretare unui actor. Era ceva fals acolo pentru mine. Însă nici nu am explorat suficient această relație regizor-actor. Mi se părea mult mai incitant să încerc să vorbesc cu oamenii, mai ales că am realizat că nu am cum să știu prea multe la 20 de ani, dar mă încărca să ascult experiențele de viață a altora. Așa că am devenit o atentă ascultătoare și observatoare de povești umane, mă încântă când oamenii simt că pot să vorbească cu mine pe bune și în aer se eliberează greutatea unui lucru ascuns sau nespus. Apoi am realizat primul meu documentar „Veghe ” și lucrurile s-au cristalizat și mai mult.

Legăturile pe care le-am format cu personajele din film mi-au arătat că e un schimb, această relație pornește din a fi filmică și apoi continuă post-film, pentru că acel act de a poziționa camera în fața cuiva devine un declanșator, e foarte intim, relevă uneori lucruri de care nici nu eram conștienți că le aveam în noi, uneori mai pure, alteori mai false, depinde cine e în spatele camerei, ce relație de putere s-a stabilit.

Ati urmat studii în străinătate.. Cum v-a influenţat fiecare cultură ca personalitate şi ca om de cinema?

C.H.: Da, am studiat prima oară în străinătate în Turcia, în anul II de facultate. Cu o bursă Erasmus, am petrecut un semestru de 5 luni în Eskișehir, un oraș mic, studențesc, la o oră de Ankara cu trenul. Acolo am petrecut mai mult timp singură, am făcut vreo 2 filme scurte cu o colegă, fotografiam frecvent în centrul vechi pe film, primeam role de la școală și developam singură, printam analog.

Turcii fiind extrem de calzi și primitori, am vizitat casele lor, famiile lor, vorbeau cu mine în turcă ore în șir, iar eu doar în ascultam, fără să înțeleg nimic. Apoi m-am întors la Cluj, am terminat documentarul „Veghe” pentru licență și am avut iar un timing perfect să merg la Şcoala de vară Aristoteles, un program extrem de deosebit pentru cineaștii din zona de documentar.

În cinci săptămâni, eram provocați să realizăm un documentar de maxim 30 de minute, în Vama, județul Suceava. În Aristoteles sunt acceptați cineaști din Europa de Est și Centrală. Acolo am avut niște tutori internaționali excepționali, pur și simplu oameni care au darul de a inspira, prin cuvinte și prin onestitatea pe care o emană.

Aici am avut discuții importante despre cinema și aici am aflat de DocNomads, masteratul din trei țări europene, Portugalia, Ungaria și Belgia. În capitalele acestor țări, urma să petrec doi ani împreună cu alți 22 de tineri regizori din toată lumea, din chiar fiecare continent, din țări îndepărate la unele mai apropiate, Australia, Canada, Armenia, Liban, Syria, Nepal, Ghana, Venezuela, India. Eram a treia generație doar, deci e un program tânăr, dar bine structurat și gândit în esență. Acum au ajuns la a șasea generație. Influențele fiecărei culturi deci e greu de cuantificat, deoarece pe lângă că eram fiecare străini în țările de studiu, fiecare din noi era din alt loc al lumii. Și eram în spațiul european, nu cred că se poate compara cu ce au trăit cei din Asia sau America Latină, Africa.

cristina-hanes

Unii au avut experiențe mai puțin plăcute în țările astea. Unii s-au regăsit în ele și le-a fost greu să se întoarcă acasă. Am fost un grup foarte echilibrat, am legat multe prietenii strânse, cu cei din țările est-europene, arabe, latine, eurasiatice, asiatice fuzionam cel mai bine. Am și locuit timp de 2 ani împreună cu o indiancă și cu o italiancă. Am început să împărtășim de la curiozități față de dimensiunea politică a țărilor noastre, la gastronomie, plănuiam să ne vizităm.

Unii din noi ne cunoașteam țările doar prin filme, se întâmpla să nu știm practic nimic despre țara celuilalt. Așa că la început, a fost un exercițiu de a ne descrie țara, cinematografia, toți știau de cinematografia română și de Mungiu, mai ales. Iar pentru a face filme într-o țară străină și necunoscând limba, fie găseam un concept care nu implica folosirea dialogului, fie ne căutam reprezentanți ai propriei nații printre imigranți, dar pentru cei cu limba maternă latină, era mai ușor în Portugalia. Ne descurcam. În Portugalia, am prins repede limba, o înțelegeam oricum, iar mai apoi am învățat-o de la personajul Antonio din filmul „Antonio e Catarina”.

În timp ce făceam filmul, învățam și portugheza și mă străduiam să o și vorbesc. În Portugalia, pare că e ușor să te integrezi de oriunde ai veni. Evident, se simt grupulețele pe nații în cartiere. Din coloniile lor oricum s-a format o comunitate mare de străini și mai apoi a venit o infuzie de est-europeni. Acest program e foarte intens, multe cursuri și exerciții, cam 3-4 filme scurte în 4-5 luni, cât ține un semestru academic. Doar în ultimul semestru, ne focusam pe un singur film. Relația cu profesorii din Lisabona a fost una extrem de specială. Cei trei erau foarte implicați în procesele noastre de lucru, ne întâlneam în afara cursurilor în grup sau individual, nu exista un program fix, era ceva destul de surprinzător pentru toți.

cristina-hanes-4

La început, ei erau îngrijorați pentru că nu îi căutam destul, pentru că nimeni nu era obișnuit să contacteze un profesor în afara cursurilor. Au dizolvat relația ierarhică pe care mai toți o asumam și s-au „umanizat” în fața noastră, ne-au arătat filmele lor, ne-au cerut feedback. Apoi în Ungaria l-am întâlnit pe Peter Fogacs și Peter Kerekes, doi regizori cu o carieră destul de amplă și ei ne-au fost tutori pe filme.

Cursul funcționa și din cauza masterclass-urilor cu diverși invitați, deci cei 3 profesori principali mai dădeau terenul și altora să ne expună viziunea lor și filme pe care ei considerau că ne vor lărgi simțurile și înțelegerea cinema-ului. Budapesta e un oraș în care se poate trăi foarte bine, lucrurile funcționează ca facilități publice, e extrem de frumos, e divers. Dar a fost greu cu limba, am chiar primit de la școală un scurt curs de o săptămână, îmi pare tare rău că nu vorbesc maghiara. În Bruxelles, lucrurile au fost mai reci. Am prins și perioada cu atentatele teroriste, când practic au închis orașul.

Am locuit pe strada arabă, în zona centrală, aproape de celebrul Molenbeek. Eram ancorată în știri, atacurile de la Paris iar le-am prins acolo. Era o atmosferă apăsătoare, erau proteste multe. Am revenit în Portugalia, unde aveam o experiență cinematică deja începută, acest film „Antonio e Catarina ”. E într-adevăr cumva prea mult să faci filme pe bandă în așa timp scurt, dar doar așa înveți să discerni cum înțelegi tu acest mediu. Ai multe dubii mereu, dacă ce faci e chiar relevant și pentru altcineva sau pentru tine, dacă reușești să transpui prin cinema impresionarea ta față de un om, precum în cazul meu, cum să o faci, de ce o faci, ce te animă, cât de mult te influențează alte filme sau ce feedback primești, dacă ce faci poate străpunge emoțional dar fără patetism, dacă ai ajuns să elimini din falsitatea instrumentelor disponibile, cum îți păstrezi entuziasmul și dedicarea pe un timp mai îndelungat, la mine fiind vorba de 3 ani de zile.

E de multe ori un travaliu, o agonie, dar asta mă animă. Așa că după toate aceste țări și zeci de persoane din alte culturi cu care am avut ocazia să am un schimb de diferite profunzimi, unele mai superficiale, altele pe bune, am senzația că ne apropie mai multe lucruri, decât ne despart. Istoriile personale mereu aduc nuanțe, ne modelează locul din care provenim, dar clar datorită internetului ne-am uniformizat, mai apoi în școlile de film pe care le-am urmat mare parte din noi am „învățat ” pe aceleași filme.

Cum ai trăit emoţiile Festivalului de la Locarno? Te-ai aşteptat să câştigi acest premiu?

C.H.: Am petrecut 4 zile la Locarno din cele 10 zile ale festivalului, mi-aș fi dorit să văd mai multe filme, să iau pulsul cinematografiei contemporane, dar odată ce am aflat de premiu, a fost și mai complicat. Ni s-a spus cu o zi înainte, pe unii regizori i-au adus înapoi de acasă. Realizând că va trebui să vorbesc în fața a 8000 de oameni în Piazza Grande, unde am văzut cel mai impresionant ecran și public cinefil pe care nu-i oprea nicio furtună să vizioneze filme în aer liber, m-a cam intimidat. Clar nu mă așteptam, mai ales că e un film studențesc practic, e și documentar, concura și cu ficțiuni, părea improbabil. Dar cumva m-am detașat de tot și a fost oricum foarte rapid totul, era ultima seară, se decernau cam majoritatea premiilor.

Care credeţi că au fost atuurile scurtmetrajului dumneavoastră şi de ce aţi ales să fie o producţie portugheză?

C.H. Nu am ales eu deliberat să fie o producție portugheză, filmările au avut loc în Lisabona, am avut o bursă de la EACEA a Uniunii Europene pe tot parcursul acestor doi ani, Universitatea Lusofona mi-a oferit echipament, sală de montaj, iar mai apoi o casă de producție portugheză Terratreme l-a preluat chiar înainte de a trimite filmul la Locarno, iar profesorul meu coordonator a devenit producătorul filmului. Am accesat și fonduri naționale din Portugalia pentru post-producție, filmul e vorbit în portugheză, deci e portughez, chiar dacă l-a realizat o româncă.

În România nu am aplicat pentru fonduri, mai ales pentru post-producție nu sunt, acolo sunt special pentru asta, sesiunile de la CNC sunt rare în ultima vreme, anul acesta încă nu a fost, am și terminat pe ultima sută de metri înainte de festival. Ce mi-a diferențiat scurtmetrajul de celelalte 26 de filme din competiție e o necunoscută pentru mine, am văzut doar 4 din ele. Juriul e format din 5 oameni din lumea filmului, ei au decis asta.

Aș zice că condițiile din jurul relației exploatate în film sunt deosebite, are o dimensiune generațională, o tânără de 25 de ani și un bărbat de 70 de ani, pare că nu au nimic de împărțit, nu se cunosc, mai apoi se chinuie să comunice, filmul e extrem de simplu, dar mi s-a zis că uneori ai putea avea impresia că ești într-o ficțiune, că e înscenat totul, dar e absolut totul spotan, dar asta are de a face și cu percepția fiecăruia asupra acestui mediu.

Eu cred că personajul în raport cu mine și eu în raport cu el am reușit să fim dedicați momentelor altora, chiar și cu o cameră care rula încontinuu acolo, el în mod deosebit avea o carismă aparte, o dispoziție mentală uneori aproape de extaz, alteori fatalistă și resemnată. Dar îmi plac filmele care mă lasă cu un anume sentiment de ambiguitate și am încercat să păstrez la rândul meu proporțiile astea între divulgare și incertitudine în mai multe niveluri ale filmului.

Filmul „António e Catarina” recreează o relație care e trăită în fața aparatului de filmat pe parcursul a trei ani. Sub numele de António și Catarina, un bărbat de 70 de ani – Augusto și Cristina – regizoarea în vârstă de 25 de ani, se întâlnesc periodic în camera lui din Lisabona, care devine mizanscena filmului.

Faptul că nu se cunosc, că au istorii personale și culturale diferite și diferența de vârstă de 45 de ani dintre ei, creează un teren fertil pentru o exploarare filmică a legăturilor umane și a raporturilor fragile care se creează în timp.

Se căuta o anumită reţetă de film la festivaluri? Cum aţi ales subiectul?

C.H.: Nu am avut niciun scenariu, dar lucrurile se elucidau pe măsură ce filmam. Practic am filmat 14 zile în 3 ani de zile, cu o pauză de un an, când am fost în Budapesta și Bruxelles cu DocNomads. Inițial, credeam că voi face un portret al lui, mai apoi el mi-a stricat planurile și m-a adus în film, din cauza curiozității de a mă cunoaște, a entuziasmului de a împărtăși acel spațiu cu cineva.

Eu am fost fascinată de faptul că își petrecea timpul singur în fața ferestrei ce dădea spre acel loc viu, plin de tineri, de muzică, de oameni ce își duceau veacul pe stradă. Părea că își trăiește întreaga viață pe rewind dar acum s-a ivit și un forward, deoarece a devenit personajul unui film și nu mai era singur. Am filmat toate întâlnirile noastre din camera sa, în 2014 o mică parte, iar mai apoi în 2016, majoritatea materialului. Materialul mi-a dictat direcția filmului într-un mod organic. Am filmat cadre-secvențe lungi, fixe, încercând să rămân fidelă unui proces ambiguu și complex de cunoaștere și descoperire a doi oameni care nu știau multe unul despre celălalt.

Nu sunt foarte conectată de ce se întâmplă la festivalurile de film, e copleșitor numărul lor, nu merg la foarte multe. Am fost în timpul acestui masterat la IDFA în Amsterdam, la DocLisboa în Lisabona, la MakeDox în Macedonia, am observat că se conturează la nivel de lungmetraj niște șabloane, temele politice și sociale sunt în primul rând vizate, apoi documentarele cu tente umoristice. Dar eu nu ating în acest film aceste dimensiuni. La Locarno e o selecție mai specială, unde focusul e mai ales pe filme care explorează și formal cinema-ul, conceptual, nu se face selecția pe considerente geopolitice.

Ce proiecte aveţi şi ce pasiuni are un regizor tânăr deja confirmat nternaţional?

C.H. Următorul proiect al meu va fi filmat în India. Momentan suntem în faza de dezvoltare, după ce am petrecut acele 3 luni de prospecție dar și de „acomodare culturală ” în India din noiembrie 2016 până în ianuarie 2017. Cele două cineaste cu care lucrez, Arya Rothe din India și Isabella Rinaldi din Italia au fost colegele mele în DocNomads. Toate ne-am întors după studii în țările noastre natale. Deja din timpul studiilor am vorbit despre această posibilitate, de a lucra împreună și ne-am decis să fie în India.

După 3 luni intense în India, am lucrat pe aplicații pentru fonduri pe Skype, GoogleDocs, WhatsApp, Facebook. Am obținut deja sprijin de la Asian Cinema Fund din Busan, Coreea de Sud. Andra Popescu ni s-a alăturat ca producător, cu ea de asemenea mă leagă o prietenie mai veche.

Cumva obișnuite după acești doi ani cu stilul ăsta nomadic de a realiza filme, având și o legătură de prietenie strânsă după ce am locuit împreună aproape toată perioada de studii, am decis să ieșim chiar și mai mult din zona de confort și să vedem dacă vom reuși să realizăm un film colaborativ. Avem și o formă de organizare, un colectiv numit NoCut Collective cu „headquarters” în Oradea, Pune și Roma.

Prima țară asupra căreia ne oprim e India. Avem deja un plan destul de conturat pentru un lungmetraj documentar. În luna noiembrie a acestui an, vom începe filmările, care vor dura cam o lună în această fază. Între timp mai aplicăm la fonduri pentru a ne întoarce, deoarece cele din Coreea de Sud acoperă doar o mică parte.

Vă mulţumesc foarte mult pentru timpul acordat şi sunt sigură că ne veţi oferi şi alte ocazii să fim mândri de cinematografia românească.



3Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor