Nu pentru un concert, de această dată, ci pentru a se întâlni cu „Sfinxul” Dan Andrei Aldea. Cei doi vor cânta împreună la festivalul de blues de la Gărâna (29-30 iulie), Wolfblues, festival pornit de la ideea lui Nicu Covaci.
– Cum se asculta blues înainte de 1989?
Nicu Covaci: Înainte de 89, hai să începem cu anii 60. Asta a fost şcoala noastră. O muzică foarte bine sistematizată şi pentru începători, trei acorduri de bază, veşnic acelaşi trei acorduri, dar cu enorme posibilităţi de interpretare. Şi eu cântam nişte blues-uri. Apăruse şi Shadows, şi Beatles… Încerc să îmi aduc aminte de ele. Întreabă-l pe Dănuţ, că el ştie mai bine.
Dan Andrei Aldea: Eu nu ştiu mai bine, că am fost la şcoala de muzică. Eu până acum câţiva ani aveam teoria mea: că blues-ul e o muzică pe care pot să o cânt şi cu ochii închişi. Dacă e şi plata bună, pot să fac şi nişte măscări, ca şi cum m-ar durea toţi dinţii. Dar, mai nou, găsesc frumuseţe în blues.
– Înainte de 89 era o piaţă neagră a vinilurilor de unde îţi puteai cumpăra muzică de afară. Şi mai erau emisiuni muzicale seara la Radio Timişoara, Radio Cluj şi, desigur, Europa Liberă.
Nicu Covaci: Era Radio Belgrad, Radio Novi Sad… De acolo ascultam noi tot ce se petrecea în vest. Dar să îţi spun cum l-am cunoscut pe Reininger, keyboard-man. Eu eram la arte plastice, şi Reininger era la muzică. Şi într-o zi se dă adunarea, toată şcoala în sala mare. Un individ a cântat rock, şi a spart piane şi a făcut dezastru. Şi îl văd pe Reininger, un ţânţar. Stătea cu capul în jos. Ăsta a cântat muzică indecentă. Ce l-au mai înjurat şi ce i-au făcut. Şi spre sfârşit ridică Reininger capul şi i-am văzut privirea. Eu deja aveam trupă. Şi-am zis: „ăsta e!” Ştii cum se uita la ei? Vai de mine! Imediat după aceea l-am luat cu mine: „Mai cânţi? Hai!”. Şi l-am băgat în trupă. Cânta din convingere, din plăcere.
– Spuneaţi că „blues-ul este o anumită formă simplă de exprimare dar care îți dă infinite posibilități de a fi tu” şi că v-aţi reîntoarce la anii 60 – când cântaţi blues cu Moni Bordeianu – în primul rând pentru spiritul de atunci, când eraţi uniţi şi „exista doar plăcerea de a cânta şi de a fi împreună pentru a da ceva frumos”. Ţinând cont şi de lista de nume grele a invitaţilor în festival (Ilie Stepan, Vali Răcilă, Adi Bărar, A.G. Weinberger, Florin Ochescu, Nicu Patoi etc.), aşa s-a năcut ideea Wolfblues?
Nicu Covaci: Nu numai. Nu vreau să ajungem să fim interpretaţi greşit. Noi nu vrem să influenţăm publicul, să aducem o tentă străină, să ne năpădească americanii… În primul rând blues-ul nu este neapărat american. Această rezolvare armonică simplă este de natură celtică. A început pe la noi prima dată. Că există interpreţi americani, că există negri care cântă blues extraordinar, da, îl simt. Blues-ul este o posibilitate de a-ţi exprima sentimente. Şi fiecare îşi găseşte tehnica lui sau instrumentul lui care îl exprimă cel mai bine. Însă e păcat să nu se cunoască şi mai bine la noi în ţară. Noi nu ne cunoaştem ca lumea nici propria muzică. Ceea ce se întâmplă – kitsch-urile de la radio – nu e folclor autentic.
Iar când spui rock nu spui, iarăşi, ceva străin. Rock e „stâncă”, muzică „stâncoasă”, solidă – avem şi noi. Doar că numele este… „rock”. Expresia o cunoaştem. Şi atunci căutăm să asimilăm şi să ţinem sus spiritul oamenilor, să simtă ceva. Ca muzica să nu fie doar un show şi un busines. Muzica s-a industrializat. Investiţii mici, câştiguri mari. Bani! Bani! Cum să se facă bani! Nu asta contează. Muzica trebuie să fie artă! Exprimă-te! Dă mai departe o stare!
Cânt cu Zamfir pe scenă şi oamenilor din sală văd cum le lucesc feţele. Le curg lacrimile. Ăsta n-a spus un cuvânt! Şi mă uit şi la el. Şi lui îi curg lacrimile! Înţelegi? Omul ăsta nu minte! Asta e datoria unui artist. Să dea. De ce dai mai mult, când se petrece acel feedback, primeşti mai mult. Şi pleci de la un concert mai încărcat decât te-ai dus.
– De ce Gărâna?
Nicu Covaci: Noi suntem la început. Gărâna este un loc deja cunoscut, care s-a impus. Şi dacă există festival de jazz – pentru care eu mă mir că există atâţia amatori, de ce să nu fie şi de blues? Şi pentru Semenic şi Cantafabule…(n.r. – majoritatea pieselor de pe album au fost compuse într-o cabană de pe muntele Semenic). Şi pentru că acolo e cenuşa lui Schwartz… (n.r. – Urna cu cenuşa lui Corneliu Schwarz Calboreanu, primul inginer de sunet al legendarului grup Phoenix, a fost îngropată în cimitirul din Gărâna.)
– După lansarea albumului „Vino, Ţepeş!” în decembrie 2014, în paralel cu proiectele Phoenix în 2015 aţi pornit într-un turneu naţional alături de Moni Bordeianu, „Vremuri – Remember The 60’s”.
Nicu Covaci: Să îţi spun ceva. Formaţia Phoenix era o familie. De la bun început, în anii 60, niciunul din noi nu avea tată. Iar formaţia era familia. Eram ca fraţii. A fost atâta încredere reciprocă, şi aşa o unitate! Imaginează-ţi că aştia şi-au dat vieţile pe mâna mea. Să înşurubez boxele cu ei înăuntru şi să îi scot peste graniţă… Câtă încredere au putut să aibă! Mai apoi lucrurile s-au schimbat când dai de capitalism… Însă până atunci a fost splendid! Aveam încredere unul în altul şi ne ajutam în orice situaţie.
– Dar la Oradea a avut loc o revedere după vreo 35 de ani. Cu „Sfinxul” Dan Andrei Aldea. Pentru noi, cei din sală, a fost emoţionant şi unic să vezi la un loc legende ale muzicii rock româneşti. Cum s-a simţit acolo sus, pe scenă?
Nicu Covaci: Dan n-a vrut să urce pe scenă. „Hai să cântăm un blues!” „Ce blues?” „Blues!” Şi a venit, şi a cântat, şi i-a dat de gust iarăşi, şi am plecat de pe scenă şi l-am lăsat singur să strălucească.
Dan Andrei Aldea: A fost foarte frumos! Cu excepţia bateristei care a stricat totul. Am cântat pentru Nicu. Mi-am făcut şi eu puţină reclamă.
– Aţi povestit atunci cum l-aţi întâlnit pe Nicu Covaci.
Dan Andrei Aldea: Eu l-a întâlnit prima dată când intrasem în Sfinx de două zile. Şi în a treia zi a fost celebrul concert de la Circul de Stat al grupului Phoenix. Băieţii au cumpărat bilete şi ne-am dus să îi vedem: pe Pilu, pe Bela Kamocsa, pe Nicu, pe Moni Bordeianu… dar nu ne-am cunoscut. Ne-am întâlnit mai apoi la festivalul de muzică pop, unde noi nici nu am vrut să mergem. Ne consideram prea slabi. Dar a venit Bibi, basistul nostru, şi a zis: „Ştiţi că e festival. Vă palce, nu vă place, eu v-am înscris.” „Păi ce să cântăm noi acolo?” „Nu contează”. Şi de atunci ne-am apucat să repretăm. Noi cântam la Modern Club, un centru ţigănesc de recreere. Eram toată ziua pe acolo şi repetam pentru festival, numai piese absconse, dodecafonice. Se uitau la început ţiganii cam câş la noi, dar cu timpul au văzut că începe să vină lume din centru să ne audă. Au început şi ei să fie mai atenţi la cum se îmbracă, să aibă grijă de sală şi asta a fost pentru mine foarte emoţionant. Până la urmă, omul sfinţeşte locul, orice s-ar spune.
Festivalul ală, fie vorba între noi, n-a fost timpul potrivit pentru Nicu. A cântat prima dată cu o trupă în care era şi Joji Kappl. Dar atunci nu au luat foarte multe premii. Adică au luat destule, dar noi am fost răsfăţaţii. Şi imediat după festival nu am mai putut să cântăm la Modern Club pentru că ne-au luat la Student Club. Dar ne-am tot interesat de ei şi ne-am despărţit cu lacrimi. Vai de mine ce-a fost! A venit o trupă să cânte în locul nostru şi nu i-au vrut. Le-au pus cuţitu-n gât de prima dată. „Măi, tu ce cânţi aici? Tu ştii cine a stat aici? A stat Aldea, măi, şi Sfinx a cântat aici! Voi cântaţi piese comerciale? Aldea ştii ce-a cântat? A cântat Rondo, măi, şi blues absurd! Ştii tu ce-i aia un rondo?” Şi de-atunci n-a mai fost muzică în Modern un timp.
Aşadar, l-am întâlnit pe Nicu la festival. I-oi fi plăcut eu atunci, nu ştiu… Cred… În timpul festivalului, înainte de gală, s-a organizat la Club A un jam session. Nicu era singurul care avea instrumentele acolo. Eu nu avem o părere prea bună despre jam session, dar nu aveam nici chitară. Şi atunci m-am dus la Nicu şi l-am rugat să îmi dea chitara să pot să cânt, celebrul pe atunci Fender Stratocaster. Şi Nicu s-a uitat la mine lung, a dispărut şi a venit cu Fender Stratocaster. L-a scos din toc şi a zis: „Ia-l şi cântă!”
Nicu Covaci: Fender-ul acela a ajuns apoi la Erli Krauser, i l-am făcut cadou. Şi acum îl are.
– S-a cântat la Oradea Hendrix, Beatles, Kings, Stones. Ce veţi cânta în această formulă la Wolfblues?
Nicu Covaci: Chiar asta vroiam să discutăm astăzi.
Dan Andrei Aldea: Încă nu avem nimic stabilit. Eu am un plan. Mi-am ales nişte piese în primul rând din blues-ul englezesc. Pentru mine ăla e blues-ul care îmi spune ceva la inimă. Am şi un microb. Cu blues-ul ăla m-am născut eu. Nici nu ştiam că e blues-ul pe-atunci. Erau chitarişti foarte buni care mă lăsau cu gura căscată. Am să cânt piese de Eric Clapton, Johnny Winter, chestii de-astea. De la Clapton am să cânt celebrul Crossroad, care exista pe discul „Wheels of Fire”. Când l-am cunoscut pe Cornel Ionescu, avea discul ăsta acasă. Şi pe disc scria: „În afară de c—rul lui Brigitte Bardot când primeşte o injecţie de răceală, acesta este cel mai minunat obiect atins vreodată de un ac”. De atunci am ascultat Crossroad şi mi-a rămas în suflet până în ziua de astăzi.
– Alături de dumneavoastră vor fi Dzidek Marcinkiewicz (keyboard, bass) şi Flavius Hosu (15 ani – toboşar). Din câte ştiu, în 2011, Flavius a uimit deja audiența la festivalul de jazz de la Gărâna cu un recital de 20 de minute. L-aţi luat sub aripa Phoenix. Cum vă simţiţi când pariaţi cu succes pe un tânar talent?
Nicu Covaci: Aşa cum a simţit şi Dan, există o anumită nesiguranţă, lumea nu bagă de seamă. Dar, pe de o parte, aceste tinere talente trebuie sprijinite şi încurajate, pe de altă parte, dacă exersezi şi lucrezi cu ei, lucrează foarte bine. Pe vremuri se lucra foarte mult din talent, din inspiraţie. Dacă îi spun ce să facă, Flavius înţelege tot şi poate să facă orice. Încă este legat sentimental de tensiunea în care se petrece piesa, şi la strofă e mai lent iar la refren accelerează. Dar îl stăpânesc. Dau chitara tare la el în monitor şi trebuie să se ţină după mine. Dar asta era şi la Ţăndărică. Erau 4.000 de waţi numai la chitara mea. La ritm nu mă păcăleşte nimeni. Şi vreau să existe acel groove.
– Concertele de la Wolfblues vor fi precedate de workshopuri desfășurate în timpul zilei și vor fi urmate de un night cinema pe parcursul întregii nopți, cu filme specifice culturii blues. Ce fel de Workshopuri?
Nicu Covaci: O să fie pictură, vor fi discuţii între public şi artişti, vor fi specialişti în diferite domenii, cu Peter Hurly – irlandezul maramureşan – se va vorbi despre tradiţiile româneşti, cum sunt ele văzute de către străini.
O paranteză. Eu am o fixaţie. Vreau să fac un festival celtic în România. Pentru că am descoperit influenţa asta, sau asemănarea. Celţii au venit înainte de Isus Hristos cu vreo 300 de ani, au trecut Dunărea, şi le-a plăcut de daci. Până romanii l-au trimis pe catalanul Traian şi ne-au tras o mamă de bătaie şi ne-am liniştit, 102-103, 105-106 , după care celţii au tăiat-o mai departe şi s-au poticnit în Irlanda. Dar uită-te în Banat, în Transilvania până în Maramureş. Muzica sună celtic! Are mari terţe, cvarte, cvinte. Mie asta mi-a plăcut foarte mult şi vreau să facem festival celtic.
Şi pe cine găsesc? Pe Peter Hurly, irlandez. La ora aceea avea o agenţie terbilă de advertising. Şi ne-am îndrăgostit. Un băiat extraordinar! A plecat pe jos, prin ţară, de la Bucureşti. A închis agenţia şi a plecat pe jos să cunoască ţara. A ajuns la Săpânţa, şi când a văzut cimitirul vesel n-a mai plecat. Acolo există şi simboluri celtice, crucile cu cerc. Peter Hurly organizează la Săpânţa de câţiva ani un festival de promovare a tradiţiilor maramureşene, încercând să păstreze cât se mai poate din satul românesc autentic.
– Am înţeles că s-a născut, special pentru festivalul Wolfblues, proiectul Stepan Project Blues Foundation – un proiect de suflet al lui Ilie Stepan în care îi va avea alături pe Horea Crișovan, Dixie Krauser, Bogdan Bogy Nagy și Florin Cvașa. Cum vă doriţi ca acest festival să crească?
Nicu Covaci: Noi încercăm să spargem o gheaţă. Dacă reuşim, şi presupun că vom reuşi, şi dacă jazz-ul are succesul pe care îl are, bluesul fiind un pic mai pe înţelesul tuturor, sper să avem public. E un mare risc. Sunt invitaţi şi din alte ţări, multe cheltuieli… Dar eu sper să meargă. Dacă reuşim, atunci vom creşte, în sensul că vom invita mai mulţi muzicieni din afară. Cei din ţară pot să cânte oricând, dar vreau să aducem nişte staruri care să te facă să tremuri. Şi există din aceştia. Doar că trebuie respectaţi. Deocamdată e un început.
Camelia Bușu
Citiți principiile noastre de moderare aici!