INTERVIU O viata la Penitenciarul Oradea

De Otilia Șandor
4Comentarii
INTERVIU  O viata la Penitenciarul Oradea
Dacă o vedeţi pe stradă, aţi putea spune că are o meserie uşoară şi relaxantă.

Fineţea aspectului fizic, dar şi comportamentul nu trădează faptul că Floare Ghiorghina Dudaş este cel mai longeviv angajat din Penitenciarul Oradea (P.O.) După 29 de ani de muncă în mediul carceral, fostul gardian, actualmente asistent social la P.O., a acceptat să acorde un interviu pentru JB, destăinuind satisfacţiile şi greutăţile specifice muncii sale.

 

JB: De cât timp lucraţi în unitate şi cum aţi ajuns aici – ce v-a determinat să ajungeţi aici?

F.G.D.: Lucrez în cadrul Penitenciarului Oradea din anul 1983. Am ajuns în această instituţie ca urmare a oportunităţii create o dată cu reînfiinţarea unităţii (fusese desfiinţată în anul 1977), ocazie cu care era mare nevoie de cadre, care, la acea dată, proveneau direct din producţie. La acel moment, eram angajată la Întreprinderea Textila Crişana şi mă găseam în căutarea unui alt serviciu (după o încercare de-a intra la MAPN) şi am participat la interviul de selecţie pentru angajarea la penitenciar. Era o perspectivă care mă avantaja, întrucât îmi doream să muncesc într-un mediu definit prin ordine şi disciplină, valori care mi-au fost transmise de către familia mea şi care-mi sunt caracteristice. Aveam deja un dosar întocmit, serviciului resurse umane fiindu-le uşurată munca în întocmirea altuia nou. Cert este că dosarul a fost admis la Bucureşti şi cu data de 10 decembrie 1983, am fost încadrată în instituţia penitenciară. Şi azi îmi amintesc cuvintele lucrătorului de la cadre, care a venit la întreprindere să mă anunţe: „Domnişoară, începând de azi sunteţi angajata noastră”. Vara anului următor am urmat cursul de specializare din cadrul Şcolii de Perfecţionare a cadrelor de penitenciare, din Bucureşti.

 

JB: Familia a acceptat să lucraţi într-un astfel de sistem dur pentru o femeie?

F.G.D.: Aveam 20 de ani; familia, respectiv părinţii m-au susţinut, ştiau ce-mi doresc, aveau încredere în deciziile mele şi le respectau. Mama era mândră de mine fiindcă-şi vedea răsplătite eforturile de-a se fi ocupat îndeaproape de educaţia mea, iar tata era fericit că aveam o stabilitate financiară, la care el ajunsese doar după ani mulţi de activitate.

 

JB: Cum a fost impactul job-ului asupra dvs., din primele luni? Prima zi de lucru?

F.G.D.: Desigur, impactul noului loc de muncă a fost diferit faţă de aşteptările mele, contactul cu mediul închis, cu cei aflaţi dincolo de gratii, în special, cu femeile închise, m-a marcat profund. Au fost momente în care m-am întrebat dacă locul meu este aici. Am intrat într-o cu totul altă lume, o societate paralelă, la care am fost nevoită să mă adaptez repede şi să-mi dezvolt capacitatea de a avea un răspuns corect la orice nouă situaţie ivită. Prima zi de lucru a fost teribilă, a fost ziua în care mediul în care trăiam s-a schimbat brusc. Impresia a fost puternică: pe de o parte era acea curiozitate în legătură cu cei care ajung în închisoare, pentru faptele săvârşite de ei, iar pe de altă parte, mă impresiona dificultatea muncii colegilor mei, pe care i-am apreciat pentru capacitatea de rezistenţă, pentru fermitatea şi curajul dovedite, calităţi pe care le-am dobândit şi eu pe parcurs.

 

JB: Încărcătura negativă de la serviciu – cum o descărcaţi?

F.G.D. Există o mare încărcătură negativă la serviciu, persoanele private de libertate se confruntă cu mari probleme, legate în special de situaţia lor juridică şi de cea familială, la aceasta din urmă aducându-mi aportul, în limita competenţei şi-n conformitate cu legile în vigoare, ţinând cont de codul deontologic al profesiei mele.

Pentru păstrarea unui echilibru interior, am investit în viaţa personală, în familie, alături de care-mi petrec puţinul timp liber rămas.

 

JB: Care a fost cea mai mare neplăcere trăită la serviciu?

F.G.D.: După 29 de ani de muncă în aceeaşi instituţie, nimic din ceea ce-am trăit aici, nu mai constituie “neplăceri”. Atunci când ele apar, le iau ca pe o provocare care mă stimulează să merg înainte. Viaţa nu e presărată doar cu roze, important e să ne putem bucura de tot ceea ce este luminos şi, aşa cum spunea cineva, lucrurile întunecate să le rezolvăm şi-atât.

 

JB: Care a fost cea mai mare satisfacţie profesională?

F.G.D.: Cea mai mare satisfacţie profesională a fost reuşita la examenul din ianuarie 2007, în urma căruia am trecut din corpul agenţilor în corpul ofiţerilor, ocupând funcţia de asistent social specialist, profesie pentru care m-am pregătit şi care mi se potriveşte. Reuşite sunt şi calificativul “excepţional” obţinut pentru activitatea desfăşurată pe parcursul anului 2011, precum şi faptul că în această lună am primit diploma pentru “Cel mai bun lucrător din domeniul asistenţă psihosocială”, în cadrul “Concursului pentru desemnarea celor mai merituoşi angajaţi din sistemul administraţiei penitenciare”, organizat zilele acestea cu ocazia sărbătoririi Sfinţilor Petru şi Pavel, ocrotitorii penitenciarelor.

Tot reuşite le pot numi şi pe acelea care-mi aduc satisfacţii în munca de zi cu zi, prin care pot să aduc o rază de bucurie şi speranţă celor în nevoie: copiilor aflaţi în sistem de protecţie cu părinţi închişi, pe care, cu sprijinul instituţiilor statului îi ajutăm să-şi întâlnească părinţii, deţinuţilor care întreţin relaţii extrem de fragile cu familiile din cauza lipsei resurselor, cărora le intermediem relaţia, cu ajutorul fundaţiilor şi organizaţiilor nonguvernamentale colaboratoare.

Acestea sunt satisfacţii obţinute prin multă muncă, devotament, conştiinciozitate şi perseverenţă, care mă onorează pe mine personal şi instituţia în care-mi desfăşor activitatea.

 

JB: Cum e să lucrezi cu deţinutele? Mult mai greu decât cu femeile civile?

F.G.D.: E foarte greu să lucrezi cu deţinutele. Până în anul 2009 , Penitenciarul Oradea a custodiat femei, dar în prezent, unitatea e profilată doar pe bărbaţi. Deţinutele femei sunt diferite faţă de femeile civile deoarece, aflate în detenţie, sunt mult mai tensionate, se confruntă cu mai multe probleme, majoritatea sunt mame, şi suferă enorm prin despărţirea de familie, prin separarea de copiii lor.

 

JB: Consideraţi că aveţi aceeaşi autoritate ca un coleg bărbat asupra deţinuţilor?

F.G.D.: Bărbaţii şi femeile au, în penitenciar, aceeaşi autoritate iar regulamentele interne care sunt foarte stricte, vin în sprijinul acesteia.

 

JB: Cum aţi reacţionat la glumele pe seama dvs. ale colegilor şi ale deţinuţilor/deţinutelor?

F.G.D.: Deţinuţii nu-şi permit să facă glume pe seama noastră, astfel de conduite ar intra sub incidenţa legii de executare a pedepselor şi a regulamentelor de ordine interioară.

 

JB: Aţi folosit vreodată forţa la serviciu?

F.G.D.: Legea 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, regulamentul de aplicare a Legii stabilesc concret situaţiile în care este permisă folosirea forţei. La întrebarea dvs., răspund astfel: consider că un om se poate îndrepta prin forţa exemplului personal.

 

JB: V-a afectat profesia viaţa personală?

F.G.D.: Profesia mi-a afectat viaţa personală, într-o oarecare măsură: mi-a lăsat foarte puţin timp liber pe care să-l petrec cu familia. Unitatea noastră e cu “foc continuu”. Au fost ani în care n-am ştiut ce înseamnă să mă bucur alături de ai mei de-acasă, de sărbătorile religioase de peste an, ceea ce înseamnă o mare pierdere pentru oricine.

 

JB: V-aţi ataşat vreodată de vreun deţinut/deţinută atât încât să o susţineţi mai mult decât pe ceilalţi?

F.G.D.: Am încercat să fiu imparţială. Totuşi, prin anii ’90, era o femeie care îşi omorâse soţul. Venise atunci un lot mare de femei de la Bucureşti… Ea avea un băiat care a fost preluat spre creştere de către părinţii soţului ucis. Am susţinut-o moral…. Acum e în Italia, lucrează şi îmi mai scrie…

 

JB: În pofida mediului dur de la serviciu nu v-aţi pierdut feminitatea…

F.G.D.: Secretul e poate să fii tu însuţi (însăţi), să laşi la poartă problemele de serviciu când ajungi acasă.

 

JB: Se spune că cea mai grea muncă e munca cu omul…

F.G.D.: Aşa este. Poate de aceea nu ajung să mă plictisesc fiindcă aici se derulează tot felul de programe, nu bine se finalizează un proiect, încep alte două. Oamenii de aici sunt diferiţi de cei de afară din pricina momentului când au avut o problemă pe care nu au gestionat-o corect şi au ajuns aici. Cert e că facem tot ce putem pentru a-i pregăti pentru viaţa de afară, cu scopul de a nu se mai întoarce aici. Cu unii reuşim, cu alţii – nu.

 

JB: Aţi vrut vreodată să vă căutaţi alt serviciu? Ce hobby-uri aveţi?

F.G.D.: Am avut momente în viaţă când am vrut să renunţ, munca era istovitoare, lucram în schimburi de 12 ore cu 12 ore ori 12 ore cu 24 de ore, fără zile libere, fără viaţă personală. Însă, Dumnezeu a vrut să fie altfel, şi-i mulţumesc din suflet: a îngăduit să-mi continui studiile şi să pot lucra în domeniul pentru care m-am pregătit. Sunt pasionată de lectură, poezie, muzică clasică, teatru, de ieşirile în aer liber – pentru care îmi găsesc din ce în ce mai puţin timp. Îmi iubesc colegii alături de care muncesc zi de zi şi care, prin tinereţea şi entuziasmul lor, reuşesc să mă energizeze, menţinându-mă într-un ritm activ. Aştept cu drag duminica, mi-aş dori să nu lipsesc de la sfintele liturghii. Mă bucur când ajung “acasă”, la ţară, să-mi pot vedea şi ajuta mama. Îmi plac întâlnirile de familie, sărbătorile petrecute împreună. Ador să fiu întâmpinată, dimineaţa, de florile din grădiniţa casei noastre, de care, recunosc, se ocupă mai mult, soţul meu. Îmi plac prieteniile loiale, sunt fericită să mă pot înconjura de oameni minunaţi.

 

JB: Aţi dorit ca fetele dvs. să vă urmeze drumul profesional?

F.G.D.: Am două fiice, de 25 de ani respectiv de 16 ani, de care sunt foarte mândră. Am investit şi investesc mult în educaţia lor şi le voi susţine întotdeauna, indiferent care-ar fi opţiunile lor profesionale ori personale.

 

JB: Dacă aţi fi din nou la începutul vieţii, ce meserie aţi alege?

F.G.D.: Dacă aş fi din nou la începutul carierei, aş alege tot o meserie în care să pot să-mi ajut semenii. Profesia mea actuală îmi oferă şansa de-a învăţa ceva nou în fiecare zi, nu-mi permite să mă blazez. Nu regret alegerea făcută, fiindcă mi-a oferit continuitate şi oportunitatea de-a mă dezvolta.

 

Carte de vizită

Nume: Floarea-Ghiorghina Dudaş

Data naşterii: 01.02.1963

Starea civilă: căsătorită, 2 fiice

Studii: Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane din Oradea, specializarea asistenţă socială, absolvită în anul 2006, Studii de Master în specializarea Managementul Resurselor Umane, 2008.

Funcţia deţinută: ofiţer specialist – asistent social

Perioada lucrată în penitenciar: 29 de ani

 



4Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

versiunea HTML a comentariilor