La strada…

Ma plimb pe strazile orasului nostru si mai observ ce se petrece. O iau pe Kogalniceanu, intru pe platoul ce duce spre piata. Ma surprinde neplacut murdaria din locurile atât de apropiate de autobuzele care pleaca si vin din acest spatiu care, nu stiu cum se face, dar, de unde i se prezicea luxul unei City Bank, a ajuns o biata autogara cu toate mizeriile inerente unui astfel de loc.

Tomberoanele pline ochi stau sa curga, lânga ele mormane de haine vechi
si de resturi menajere venite dinspre piata si, nu ma îndoiesc, din casa
cu etaj de peste drum, locuita de oameni sarmani, dar certati vizibil cu ordinea
si curatenia.

Nimeni, oare, de la Primarie nu le poate impune acestora si celor care locuiesc
un pic mai încolo, lânga Stomatologie, putin respect pentru semenii
lor? Fiindca, uite, trec prin fata casei, de unde urla radioul sau alte aparate
manele, manele, de rasuna ulita, iar din casa ies fetiscane slabute si palide
cu sticle de plastic.

Se duc în piata dupa apa… deci nu au apa curenta, în plin
centru al orasului. În curte, o murdarie de nedescris! Ma întreb
de ce trebuie asemenea specimene sa locuiasca în centrul orasului, când
le-ar sta mai bine sa-si ascunda murdaria undeva la margine? Chiar pe nimeni
nu intereseaza cum arata aceste case, odinioara frumoase, cochete, azi în
paragina?

Încerc sa intru pe un trotuar, dar masinile parcate cu botul si cu dosul
pe fac imposibila trecerea unei femei cu caruciorul. O ajut sa treaca cumva,
ocolind si ridicând caruciorul.

În fata mea trei elevi vin de la scoala, au niste gentute foarte sic,
ma gândesc ce ghiozdane aveam noi… Ma frapeaza câteva cuvinte
de tot murdare rostite fara jena de cel mai mic dintre cei trei. Fetele care-l
însoteau, în loc sa-l puna la punct, râd ca proastele. Ma
întristez pe loc. Chiar asa vorbesc unii tineri?

Pe lânga parc, un boschetar îsi arunca dispretuitor paltonasul
primit probabil de la cineva. Nici nu se uita în urma, l-a pus jos, lânga
un tufis. O tânara vorbeste la telefon atât de tare, ca aude toata
strada ce reprosuri îi face ea iubitului ei si cum îi da si un ultimatum.

In fata mea, pe centru, un balaoaches de trei-patru ani intra cât ai
clipi într-o teava din cele postate pe strada. De-acolo urla, fiindca
nu mai stie cum sa iasa. Maica-sa, cu fuste colorate, speriata, îl trage
cu greu de picioare, îi da o palma-doua, apoi îl saruta dulce. Mititelul
aduce cu binecunoscutul Domn Goe…

La Teatru, în fata afisului de abonamente, doi pensionari comenteaza
fericiti: „Uite ce ieftine sunt abonamentele, patru spectacole cu numai
100 de mii vechi, adica cu 10 lei – Pai e mai putin decât daduram la bucuresteni
pe-o singura reprezentatie – Sa intram sa ne abonam, ca asa chilipir…”.
Iata, îmi zic, vad si batrâni fericiti…

Intru în Libraria Humanitas, ma uit vreo doua ore la carti si, în
fine, ma hotarasc sa ramân la doua, ca n-am mai mult de 500.000 vechi.
Ies din nou în strada si de-abia atunci observ ce multa lume arunca la
întâmplare, pe jos, hârtii, coji de banana, ce le vine.

O iau pe Strada Iosif Vulcan, intru în redactia Familia, stau de vorba
cu “baietii” si mai uit de ce-am vazut pe strada. Pâna când
unul din ei îmi zice: Hai, nu vii la o cafea? Si ies din nou în
STRADA…

Elisabeta Pop