Lecția zilei de luni! Conflictele psihice de durată pot produce îmbolnăviri organice ireversibile

De Oana Farcas
Lecția zilei de luni! Conflictele psihice de durată pot produce îmbolnăviri organice ireversibile
Ziua de luni este un coșmar pentru mulți oameni. Fie că aduce cu ea o nouă zi de lucru, de școală sau fie că reprezintă un nou început, ziua de luni nu a fost prea îndrăgită nicicând.

Dacă e să ne raportăm la o zicală din bătrâni „lunea nici iarba nu crește”, motiv pentru care echipa Bihon.ro a decis să nu se îngrijească de responsabilitățile zilei de luni, ci să servească cititorilor o evadare din cotidian prin abordarea unor teme de actualitate.

Una dintre ariile centrale ale acestui articol este relaţia de interdependenţă dintre minte şi corp. Această direcţie ne aduce mai aproape de situaţia în care se poate oferi tratament psihoterapeutic unor pacienţi cu boli fiziologice diverse ca, de exemplu, ulcer duodenal, colită ulceroasă, astm bronşic, neurodermită, hipertensiune idiopatică, artrită reumatoidă şi tireotoxicoză.

Studiile organizate asupra specificităţii bolilor psihosomatice au confirmat ipoteza despre legătura unor perturbări psihologice şi proiecţia somatică a acestor perturbări. Progresul în tratamentul modern al diverselor afecţiuni constă în mod specific în cooperarea dintre specialişti, psihologi şi medici atât în ceea ce priveşte diagnosticul cât şi asupra tratamentului.

Pacienţii necesită îngrijire medicală „generală” (termenul „generală” trebuind să includă şi partea de psihoterapie) şi tratament farmacologic. Gândirea curentă ar trebui să facă referire la combinarea psihoterapiei cu farmacoterapia. Utilizarea combinată a agenţilor farmacologici şi a psihoterapiei este necesar să îşi facă loc şi să fie integrată constant în practica medicală.

Mintea şi trupul sunt într-un continuu dialog, purtat la nevoie în planul inconştient. Un cancer s-ar putea să explodeze doar după moartea cuiva apropiat, chiar dacă boala exista de ani buni, iar pentru un copil diabetul poate fi semnul identificării sale cu tatăl absent.

Medicina trebuie să se canalizeze exclusiv pe îndepărtarea simptomelor? Ce putem spune despre ce-şi doreşte în sinea sa medicul? Întotdeauna este clar rolul doctorului? Dacă boala este privită ca un proces obiectiv care se desfăşoară de-a lungul unei rute prestabilite a organismului uman, ar putea exista foarte bine anumite motive pentru a favoriza această abordare. Dar dacă sunt luate în calcul viaţa şi trecutul pacientului, acest lucru ar putea fi mai puţin evident.

Studiile din psihosomatică au observat încă de la începuturi că, în multe cazuri, eliminarea unui simptom organic determină apariţia unei psihoze. Tratamentul medical de succes al unei tulburări metabolice, să zicem, ar fi urmat de apariţia paranoiei. Progresele tratamentelor medicale pot îndepărta simptomele individului, dar în unele situaţii pot declanşa probleme mult mai grave.

Literatura medicală este plină de astfel de informaţii. Deşi există nenumărate modalităţi de a înţelege acest lucru, teoreticienii de la începuturi au ales ceea ce s-ar putea numi o abordare economică. Dacă boala ocupă un loc central în viaţa individului, îndepărtarea acesteia ar risca răsturnarea echilibrului vital. În mod evident ar fi nevoie de o mare cantitate de timp şi de îndemânare din partea medicului, pentru a putea să evalueze locul pe care-l ocupă boala în viaţa pacientului, dar acest lucru este foarte important.

Se ştie că tratamentele medicamentoase de succes duc uneori la declanşarea unei psihoze sau la apariţia unor simptome somatice la fel de grave ca şi cele iniţiale. De aici necesitatea atenţiei necesară în abordarea simptomelor organice. Dacă tocmai din cauza faptului că nu vrea – sau nu poate – să ştie nimic despre procesele gândirii sale şi despre sentimentele pe care le are, ce consecinţe ar avea atunci vindecarea medicală.

Astfel de situaţii scapă adesea controlului medical. Dacă problemele încep să apară la un anumit timp după tratament, este posibil să nu fie observate de către medicii iniţiali. Dacă apar simptome diferite în alte părţi ale organismului, probabil că individul va fi consultat de medici diferiţi. Dacă nu există o legătură fiziologică evidentă care să facă legătura între simptome, relaţia dintre aceste seturi de simptome disparate poate trece neobservată.

De exemplu, demenţa apare uneori la persoanele în vârstă în urma operaţiilor efectuate cu anestezie totală sau în urma şocului resimţit pe parcursul unei boli grave. Medicul preocupat de ficatul, rinichii şi inima pacientului poate fi mai puţin interesat sau atent la aceste aspecte. Şi este foarte probabil ca cel care se ocupă de demenţă să fie un alt medic. Medicii se află într-o postură dificilă.

Le putem cere să cântărească argumentele pro şi contra ale tratamentului medical, luând în calcul predicţia lor referitoare la efectele acestuia asupra echilibrului mental al pacientului? Astfel, medicii sunt încurajaţi să discute în grupuri restrânse despre răspunsurile pe care le dau pacienţilor şi să-şi evalueze scopurile pe care le abordează în fiecare caz în parte. Nu este relevant faptul că doctorul crede în mod exclusiv în cauzalitatea organică sau psihologică deoarece ambele abordări ar trebui evaluate.

Scepticismul faţă de abordarea exclusiv biomedicală, cât şi faţă de cea exclusiv psihologică, atrage atenţia asupra pericolului de a accentua un singur aspect, cel al presupusei surse psihologice a bolii somatice a pacientului. În acest caz, medicul îşi propune să scape pacientul de ceva (simptomul organic ) şi, în acelaşi timp, să-l forţeze să se confrunte cu problemele care îl determină (sursa psihologică ).

Dacă este adevărat că există unele cazuri în care simptomul fizic protejează pacientul de o altă formă de suferinţă insuportabilă, ce drept are o altă persoană să îl elimine? Există astfel un pericol, nu numai în ignorarea simptomului fizic, dar şi în descoperirea unuia. La fel, ce s-ar întâmpla dacă simptomul fizic ar ajunge să satisfacă o cerinţă inconştientă de autopedepsire? Dispariţia lui ar duce la o stare de mare anxietate? Şi cât timp ar dura să fie înlocuit cu un alt simptom?

Tehnicile de evaluare a diferitelor tratamente şi terapii tind să treacă cu vederea acest factor important, aşa încât, pe hârtie, rezultatele vor părea pozitive: simptomele au dispărut, astfel încât se poate spune că tratamentul a funcţionat. Dar ce se întâmplă dacă o lună mai târziu apar nişte simptome complet diferite care încearcă să umple golul lăsat de vindecarea iniţială? Obişnuitul simptom de anxietate poate fi eliminat cu ajutorul medicamentelor moderne, dar cu ce preţ? Dacă anxietatea este un fel de semnal psihic care va mobiliza mecanismele de apărare, atunci pastilele care anihilează anxietatea nu riscă să producă simptome somatice, prin blocarea acestor căi? Dacă în acest caz nu pot fi activate obişnuitele mecanisme de apărare, pot apărea alte simptome – uneori fizice – ca răspuns la evenimentele sau situaţiile traumatice.

Psihoterapia se bazează pe ascultarea atentă a pacientului şi analiza detaliată a vieţii acestuia, permiţându-i pacientului să înţeleagă ce se transmite de fapt dincolo de acuzarea unor probleme de sănătate. Acest tip de terapie poate distinge între cererile conştiente ale individului şi dorinţele sau tensiunile sale inconştiente care stau ascunse în spatele acestora.

De asemenea, necesită mult timp, şi este dificil să ne gândim la o practică medicală actuală care să presupună întâlnirea pacientului pentru aproape o oră, de două – trei ori pe săptămână, pentru o perioadă care să dureze timp de mai mulţi ani. Însă este clar că aşa ceva ar permite crearea unui grad de intimitate, precum şi cunoaşterea particularităţilor acelei persoane unice.

Dacă poziţia tradiţională a doctorului din unele societăţi presupunea procesul unei ascultări atente şi cunoaşterea detaliată a pacientului, apariţia medicinei ştiinţifice, cu mulţimea ei de birocraţii, tehnologii şi scale de măsurare, a schimbat acest aspect într-un mod dramatic.

Doctorul nu se mai află în poziţia cuiva căruia i se poate adresa cel suferind, oamenii ajungând să se orienteze şi să creeze alte forme de ascultare. Din păcate, medicina modernă nu presupune ascultare şi nici nu încearcă să descâlcească ce se articulează în spatele simptomelor manifeste ale bolii.

Ar putea astfel colaborarea dintre medic şi psihoterapeut să fie mecanismul care poate produce schimbări majore în viaţa pacientului umanizând astfel abordarea individului? Răspunsul la această întrebare poate constitui elementul major al dezvoltării tipului de intervenţie şi modului de abordare al pacientului printr-o îmbinare eclectică care aibă ca scop major starea generală de bine a pacientului.

Psihoterapeut Sorin Nica



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !