Matei Vişniec: „Soluţia este dinamitarea clişeelor”

De Camelia Busu
2Comentarii
Matei Vişniec, în dialog cu cititorii
Matei Vişniec, în dialog cu cititorii
Dramaturgul şi-a lansat la Oradea cartea „Ultimele zile ale occidentului”, după ce vineri a asistat la premiera teatrului Szigligeti, „Occident Express”.

Matei Vișniec, unul dintre cei mai jucați dramaturgi români, a mărturisit la Oradea că i-au trebuit mulţi ani ca să îşi dea seama ce l-a împins spre teatru, dar a identificat trei surse care l-au făcut să iubească teatrul, să fie fascniat de scenă şi de actori.

Născut la Rădăuţi, în Bucovina, primul şoc cultural pentru el au fost tradiţiile de la ţară. Ca şi copil îşi petrecea vacanţele în satul Horodnic, unde a descoperit ritualurile care l-au fascinat şi nu l-au mai părăsit niciodată. Ceremoniile de nuntă, botez, înmormântare, colindatul, toate aceste lucrui l-au tulburat.

„În mintea acelor ţărani, toate aceste ritualuri erau ascunse, erau tezaurizate versuri, poeme, cântece şi ieşeau la iveală numai în momentele cheie ale existenţei. Toată această lume m-a împins spre genul dramatic. Mi-a plăcut să văd ce se ascunde în spatele ceremoniilor şi să scriu şi eu ceremonii, scenarii şi ritualuri laice”, spune Vişniec.

O altă sursă care l-a împins spre teatru a fost circul, care mergea o dată pe an la Radăuţi. În acel oraş mic şi obosit, o dată pe an se întâmpla un miracol atunci când apăreau acele personaje insolite, animale, culori, muzică, trompete, clovni şi deodată normalitatea era tulburată.

„Pentru trei sau patru zile oraşul intra într-o zonă ficţională, intra în altă dimensiune. Acele momente m-au impresionat întotdeauna şi m-au făcut să reflectez la rolul artistului ca perturbator profesionist de normalitate, de comoditate, de banalitate”.

Iar cea de a treia sursă a fost Caragiale. A fost primul autor pe care l-a iubit şi l-a recitit, şi nu atât piesele cât schiţele şi momentele. Acolo se află una din sursele iubirii sale pentru teatru. De altfel, la toamnă va scoate o nouă carte la Editura Humanitas care se va numi: „Caragiale e de vină”, şi care va conţine texte scurte scrise în stilul momentelor şi schiţelor, pentru a-i aduce un elogiu lui Caragiale.

Premieră în limba maghiară

Matei Vişniec a fost prezent la Oradea de vineri, când a fost invitat la premiera absolută în limba maghiară a piesei sale, „Occident Express”. Spectacolul a fost pus în scenă la Teatrul Szigligeti de către regizorul Zalán Zakariás, regizor permanent la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, respectiv director artistic la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

Sâmbătă, la Librăria Humanitas Oradea, la lansarea cărţii sale, „Ultimele zile ale Occidentului”, Matei Vişniec a făcut o pledoarie pentru teatru şi spectacolul „Occident Express”, invitându-l pe Zalán Zakariás la un dialog.

„De vreo trei ani mi se întâmplă în acest oraş lucruri foarte frumoase. Un spectacol de teatru absolut minunat acum doi ani şi ceva, „Cabaretul Dada” montat de Anca Bradu la secţia română a Teatrului „Regina Maria”, şi acum am avut vineri seara marea plăcere să descopăr o altă piesă de-a mea pe care v-o recomand: ‘Occident Express’, montată la secţia maghiară de către Zalán Zakariás. Este un spectacol pe care îl leg de această carte pe care vreau să v-o prezint, <>”, a spus Matei Vişniec. Dramaturgul l-a provocat pe regizor să enumere trei motive pentru care ar trebui să vezi acest spectacol. „Primul motiv ar fi că piesa este scrisă de Matei Vişniec. Dincolo de faptul că este teatru, este şi literatură. Acest text este foarte special, este despre noi, despre situaţia din Balcani şi se referă la o problemă foate importantă: cum a fost influenţată regiunea balcanică de Occident. Este un text foarte contemporan”, a precizat Zalán Zakariás. Al doilea motiv ar fi că acest spectacol este dincolo de limba în care se joacă (în limba maghiară, cu subtitrare în limba română). „Dincolo de text este vorba despre simţuri, este vorba despre metafore, este un spectacol care devine non-verbal”. Iar al treilea motiv şi cel mai important este mesajul pe care îl transmite: „orice probleme am avea în viaţă, orice conflict, iubirea este mai puternică, şi dacă avem forţa să ne iubim atunci toate lucrurile omeneşti se rezolvă”.

Copiii Occidentului

Matei Vişniec a scris poezie, teatru, roman, a scris proză scurtă, a scris eseu. Şi mărturiseşte că simte de 50 de ani că dacă nu scrie o zi sau două, sensul vieţii sale „se evaporă”. Cartea „Ultimele zile ale Occidentului” spune că este o încercare a sa de a înţelege câte ceva din ceea ce ni se întâmplă, din aventura sa personală – pentru că a trăit jumătate din viaţă în România, jumătate în Franţa.

„Noi cu toţii de fapt suntem copiii Occidentului. Copiii mentali ai Occidentului. Într-un fel sau altul toţi am fost formaţi, fascinaţi, fasonaţi, modelaţi de ceva ce venea din Occident. Modele occidentale. Unele bune, altele aleative, altele pur şi simplu toxice. Că ne vine gustul de libertate, de democraţie dinspre Occident este fabulos. Dar ne vine de acolo şi un tăvălug al industriei de divertisment care ne transformă în consumatori, noi care suntem născuţi să fim cetăţeni, să avem spirit critic. Este o formă de toxicitate.

Acest titlu, ‘Ultimele zile ale Occidentului’, nu are nicio legătură cu realitatea. Occidentul nu va muri, nici mâine, nici peste câteva zile, nici peste câţiva ani. Dimpotrivă, toată planeta se occidentalizează încetul cu încetul. Dar el însuşi se transformă. Sub formă de proză încerc să pun în pagină dilemele noastre în raport cu Occidentul astăzi. Nu problemele, pentru că problemele au soluţii. Dilemele sunt fără soluţii”, punctează autorul.

Clişeismul

Când a ajuns în Franţa, a ajuns timorat şi încântat să descopere acea lume care colcăia de cultură, de posibilităţi, plină de intensitate. A avut întâlniri fabuloase, a participat la festivaluri extraordinare, s-a disciplinat scriind în franceză, dar a continuat să îşi transpună textele şi în limba română.

„Am încercat cât se poate să creez poduri între cele două lumi, să vin cu trupe franceze în România, sau cu trupe intaliene sau americane, greceşti, să îi ascult pe oameni, să văd ce spun occidentalii despre estul Europei. Să ascult clişeele. Aici avem un şantier gigantic. Ce spunem noi unii despre alţii, românii despre unguri, ungurii despre români, secuii despre unguri, ungurii despre secui, francezi despre germani, germanii despre francezi, belgienii despre francezi, francezii despre belgieni, britanicii despre irlandezi şi aşa mai departe. Am putea face tomuri şi tomuri de clişee.

Aceste clişee au fost pentru mine întotdeauna o materie de demolare. Ele merită analizate, merită psihanalizate, puse în context istoric, după aceea înţelese frustrările prin clişee. Clişeismul este o ştiinţă pe care mi-ar place să o inventez eu, pentru că îmi place şi să demolez clişee.

Este suficient să te apropii de un om şi să te apropii de sufletul lui şi descoperi că tot ce ai învăţat tu despre el, despre etnia lui, despre naţionalitatea lui, se evaporă. Şi de fapt aceste clişee sunt adeseori efectul singurătăţii noastre, efectul faptului că stăm izolaţi, că nu ne vorbim destul, că nu stăm destul de des la bere, că nu socializăm destul.

Ce scriu eu mi se pare o astfel de provocare pentru a dinamita barierele, clişeele. Ştiu că în Transilvania noastră au existat atâtea tensiuni, atâtea lucruri care s-au spus între maghiari şi români. Dar totuşi nu pot să nu cred că nu există o soluţie. Şi aceată soluţie este dinamitarea clişeelor”, concluzionează Matei Vişniec.

Ştim să ne dăm timp

Dramaturgul a întrebat deseori străinii ce le place în ţara asta complicată, contradictorie, România? De ce vin cu plăcere? Şi a primit răspunsuri foarte interesante printre care şi acesta: „La voi timpul nu e atât de preţios ca la noi. Voi mai ştiţi să pierdeţi timpul. Voi mai ştiţi să vă daţi timp unii altora”. Ceea ce este un lucru extraordinar şi nici nu ne dăm seama cât de preţios este. Pentru că timpul este totul.

„Noi avem aici un tezaur pe care alţii nu îl au şi merită să îl păstrăm. Este una din tezele acestei cărţi, care cuprinde multe poveşti şi câteva amintiri, şi pe care fiecare poate să o citească cum doreşte. Sunt unele lucruri pe care nu le putem spune decât abordând un anumit instrument. Literatura întotdeauna mi s-a părut că este un instrument care merge cel mai bine cu sufletul uman în contradicţiile sale, dar şi în raportul omului cu un anumit loc”.

Aşa cum spune Matei Vişniec, nu vom găsi nicăieri în altă parte adevăratele răspunsuri despre om, despre destin, despre ceea ce putem face, despre ceea ce înseamnă a fi moral sau imoral, despre ce îneamnă a ceda în faţa presiunilor. Adevăratele chei sunt în cărţi, în marea literatură a lumii. Şi aceste chei ne sunt la îndemână. Trebuie doar să le deschidem în singurătate şi să rezonăm.

Matei Vişniec – Frânturi

– Un spectacol cu adevărat puternic este o întâlnire alchimică între ceva profund care se întâmplă în sufletul meu, ceva profund ce se întâmplă în sufletul regizorului, ceva profund ce se întâmplă după aceea în sufletul actorilor, apoi intervine şi scenograful, şi cei care fac muzica, şi toate aceste suflete când se reunesc se crează o forţă, şi această forţă mai creează încă un fel de pod cu sufletele spectatorilor şi apoi se întâmplă ceva, un miracol.

– Nu mă consider un autor nici clasic, nici realizat. Textele nu merg de unele singure. În continuare le trimit pentru că simt că anumiţi regizori m-ar putea transporta spre sufletele spectatorilor.

– Teatrul este o emoţie colectivă. Iar emoţia colectivă este ca o bombă cu efect întârziat. Nu ştii când se produce după aceea explozia.

– Dacă vreţi să înţelegeţi ceva despre lumea contemporană citiţi o carte, nu vă uitaţi la televizor că vă pierdeţi timpul. Mergeţi într-o librărie, acolo veţi găsi răspunsurile.

– Clişeismul este o ştiinţă pe care mi-ar place să o inventez eu, pentru că îmi place şi să demolez clişee.

– Nu am ştiut să facem să funcţioneze acest pământ după logica prieteniei, a demolării clişeelor, pentru că se poate.

– Am impresia că se produce un fel de vidare de suflet în acest Occident pe care îl adorăm.

– Literatura întotdeauna mi s-a părut că este un instrument care merge cel mai bine cu sufletul uman în contradicţiile sale, dar şi în raportul omului cu un anumit loc.

– Artistul are rol de perturbator profesionist de normalitate, de comoditate, de banalitate. Deschide porţi unor oameni care nu ştiau că există şi posibilităţi de evadare de genul acesta.



2Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor