Memoria ne joacă feste

Întâmplarea pe care vreau sa o povestesc azi s-a petrecut în fata halei din piata mare a urbei noastre. Doua doamne trecute de 70 de ani, cu aere de gospodine serioase, stateau de vorba chiar la intrarea în hala.

Când dadeam sa intru, una din ele tocmai îi spunea celeilalte, zâmbind:
Auzi, doamna doctor mi-a recomandat un medicament bun pentru memorie. Ha-ha-ha,
râse ea sanatos, si ma lua îndata de martor: „De memorie am
eu nevoie? Mai degraba sa uit… ca, har Domnului, am ce…”.

Si iata ce mi-a fost dat sa aud… „As vrea, de pilda, sa uit ca în
anul II de facultate m-au arestat pentru simplul motiv ca am jucat Hora Unirii,
cu alti colegi. Printre ei se afla si viitorul meu sot, dar atunci habar n-aveam
ca el va fi…

Dupa doi ani si jumatate am iesit, comunistii nu m-au lasat sa continui scoala,
am intrat în serviciu, ca muncitoare necalificata, m-am maritat, am facut
doua fete… (îsi sterge o nevazuta lacrima) una mi-a murit când
avea 14 ani…

Nu m-au lasat s-o duc în Franta sau în Germania, poate o salvam…
Fata cea mica e actrita… E buna, serioasa, îsi iubeste la nebunie profesia.
Ne întelegem foarte bine, dar nu pot astepta nici un ajutor de la ea…
Dv. stiti cât câstiga un actor tânar?, mi s-a adresat. „Absolut
întâmplator stiu”, stimata doamna, i-am spus, dar parea neîncrezatoare.

Cât despre sotul meu, bietul de el, merge greu, are picioarele anchilozate
de la frigul si bataile din închisoare. Eu sunt ceva mai sanatoasa, dar
nu stiu cât or sa ma tina puterile… Medicamentele sunt cum sunt, cheltuielile
casei si ele… (zâmbeste cu un fel de seninatate, incredibila).

La ce-mi foloseste memoria, sa le tin minte pe toate? Mai bine sa-mi dea ceva
de uitare… poate uitarea ar fi o salvare. „Credeti – i-am zis – ca noi
toti trebuie sa uitam chiar tot, sa uitam ca ni s-a furat tineretea, uneori
si viata?”

Poate ca altii ar trebui sa ia medicamente pentru memorie, gândesc eu
cu voce tare. Guvernantii, de pilda, care, indiferent de culoarea politica,
una spun pâna la alegeri si alta dupa.

Toti uita ca un popor are nevoie de doua, cel putin de doua lucruri esentiale,
ca sa se dezvolte armonios: de instructie si de sanatate. Românii n-au
parte nici de una, nici de alta, serios, ci doar asa, li se smulge câte
ceva, nu par convinsi ca sunt imperios necesare… „Stiti ce nu pricep
eu? – m-a întrebat cealalta doamna.

Cei dinainte erau, cei mai multi, niste analfabeti nenorociti. Credeam mereu
ca nu pricep, ca nu stiu ce se petrece cu noi si cu viata noastra, dar astia,
doamna, sunt toti titrati, doctori în ceva…

Oameni cu carte… Atunci cum va explicati ca toti ne conduc atât de
prost? Sa fie oare un blestem pe români, sa nu merite ei niste conducatori
ca lumea?” Stiu eu, stiu eu? Iata-ne facând politica în usa
halei, ca nu stiu cum se face, dar – vorba lui Caragiale – boborul român
face politichie si când doarme…

Elisabeta Pop