Naţionalismul şi experimentul

Vi se întâmpla sa traiti zile în sir sub presiunea unei obsesii? Nadajduiesc într-un raspuns afirmativ, câta vreme o viata fara convulsii interioare este închiriata, pe maruntis, banalitatii. Este un lucru comun faptul ca pasiunile mistuitoare ne provoaca personalitatea într-atâta încât esuam în comportamente bizare, prostesti, stupide.

E adevarat, febrilitatile erotice sunt protejate de-o anume gratie. Alte pasiuni
risca, însa, tâmpenia. Nationalismul este una dintre ele. Poate cea
mai pernicioasa…

Chiar cel ce-si marturisea calitatea de „specialist al obsesiilor”,
Emil Cioran, îsi regleaza, oarecum în clandestinitatea unui text
postum, contul cu trecutul sau „fabulos”.

Este vorba de anii ’30. În scenografia unei miscari legionare cu
mare forta de seductie pentru tinerii unei patrii ce-si revizuia, cu aplomb
si fervoare, destinul mereu esuat, Emil Cioran face o pasiune.

Nu e pentru o femeie, cum ne-am astepta. Aceasta avea sa vina, dar mult-mult
mai târziu. Maladia se declanseaza acolo unde ne-am astepta mai putin
din partea unui spirit atât de sceptic: „o pasiune disperata, agresiva,
din care nu exista scapare si care m-a hartuit ani de-a rândul. Tara mea!”.

Se „îmbolnaveste” la 30 de ani, vârsta fanatismelor,
furiilor si dementelor admisibile, care te exonereaza, deopotriva, de responsabilitate
si logica. O viata întreaga, apoi, îsi chiverniseste, cu destula
lasitate, convalescenta.

Ma mir ca pâna în prezent nationalistii autohtoni nu si l-au revendicat
pe autorul Tratatului de descompunere drept simbol. N-au facut-o din precaritate
intelectuala, dar si pentru ca ar fi cazut în paradox: cum sa reconciliezi
primitivismul gregar cu alexandrinismul unei gândiri solitare?

Dar sa vin la actualitate, la prezent… Contabilizez, de-o vreme, rabufnirile
clamoroase ale românilor cu „factorul” etnic în ebulitie,
din cauza retrocedarilor. Nu doar Muzeul Tarii Crisurilor, dar numeroase alte
edificii si cladiri intra sau vor intra în proprietatea unor institutii
ecleziastice, culturale, educationale sau personale, ce tin de minoritatea maghiara
din Oradea sau de aiurea.

Dureros!, soptesc nationalistii mahmuri, inadmisibil!, sar cei turmentati de
tarisoara si istoria ei framântata. Frustrari dintre cele mai biliare
provoaca ulceratii în zona demnitatii si mândriei de-a fi român.

Se cer compensatii! E acuzata obedienta politica. Sunt reclamate aranjamente
cumplite, conspirative, ce pun în pericol chiar fiinta noastra cel putin
bimilenara. În sfârsit, greu si dureros e mistuit acest „afront”,
perceput ca o agresiune asupra integritatii noastre nationale.

Tuturor suferinzilor, batalioanelor de nationalisti în rut le propun
un exercitiu. E simplu. S-ar putea sa fie chiar vindecator. Un scurt stagiu,
de un an de zile, sa zicem, într-o tara în care sa aiba statutul
de minoritar ar putea devirusa mintile si existentele celor cu sindromul românismului
hipertrofiat.

Vor putea întelege pe propria piele ce înseamna sa fii cetatean
de alta nationalitate. Înainte de toate, însa, vor avea ragazul
sa mediteze la imensa sansa istorica pe care au avut-o românii în
clipa în care administratia româneasca a înlocuit-o pe cea
maghiara.

Acest beneficiu absolut pune în derizoriu toata disputa privind retrocedarile.
A te scumpi la tarâte când morile tale sunt cele care macina grâul
si produc toata faina e simptomul resentimentului devoalat. La urma-urmei, o
mitocanie.

E drept, experimentul propus poate avea si un neajuns. Ce ne facem daca luciditatile
dobândite vor fi atât de radicale încât idolatria de-acum
se va transforma într-o abia înfiripata ura? Ce dezastru pentru
inconstientul nostru colectiv…

Florin Ardelean