Nimic despre Vosganian

Apropo de Vosganian, unul dintre cele mai celebre personaje politice în ultimele zile – ce ştim despre el? Treaba analiştilor. Ia să vedem noi mai bine ce ştim despre ceilalţi armeni. Camera inferioară a Parlamentului Franţei a adoptat de curând o propunere legislativă (similară cu incriminarea negării holocaustului evreilor) care să sancţioneze nerecunoaşterea genocidului comis de turci asupra armenilor.

Pedepsele ar fi un an de închisoare sau amenzi de 45 mii de euro. Parlamentul Turciei a ameninţat apoi că va incrimina negarea aşa-numitului genocid francez în Algeria de după 1945, dar premierul turc Recep Tayyip Erdogan, de bun-simţ sau doar prudent, s-a opus, spunând că nu vrea să cureţe „murdăria cu murdărie”.
Diaspora armeană, inclusiv comunitatea din România, s-a bucurat de votul francezilor, dar Olli Rehn, comisarul european pentru extindere, a numit propunerea „contraproductivă”, iar premierul francez Dominique de Villepin s-a distanţat şi el de proiect, prevăzător (ca să zicem aşa). Prietenii ştiu de ce: se tot pregăteşte de o vreme cu chiu, cu vai o viitoare aderare a Turciei la UE, iar rolul ei strategic în NATO e evident, mai ales în coasta Iranului şi Siriei, aşa că marii democraţi occidentali nu prea vor s-o supere.

Totuşi, Parlamentul European recunoscuse încă din 1987 că „evenimentele tragice care s-au derulat între 1915 şi 1917 împotriva armenilor de pe teritoriul Imperiului Otoman constituie un genocid”, declaraţie semnată şi de parlamentele din Franţa, Italia, Canada, Rusia, Olanda, Belgia, Uruguay, Argentina, Grecia, Suedia, Polonia, de Vatican şi alte state. Preşedintele Chirac a cerut ca, înaintea aderării la UE, Turcia să recunoască genocidul, dar acesta e subiect tabu în Turcia: ea susţine că a fost doar reprimarea unei populaţii care colabora cu duşmanul rus şi că mii de turci au fost şi ei ucişi de armeni.

Versiunea armeană e că din cei două milioane de armeni din Turcia, doar jumătate mai erau în viaţă în 1918, iar până în 1923 toţi armenii din Anatolia turcească dispăruseră. S-a început cu deportări: lungi marşuri pe jos fără nici o hrană şi jefuirea deportaţilor. Cei care încercau să scape erau ucişi, iar asupra oraşelor care au vrut să se opună s-a tras cu artileria. Cei salvaţi îi datorează viaţa ambasadorului american Henry Morgenthau, care a făcut public subiectul în SUA şi a constituit un comitet ce strângea fonduri pentru armenii înfometaţi.

Dar noi? România fusese una din primele ţări care a primit refugiaţi armeni, în 1991 a fost prima ţară fostă comunistă care a recunoscut oficial statul armean, iar la Bucureşti s-a deschis prima ambasadă a Armeniei din Europa Centrală şi de Est. Comunitatea armeană număra 1.780 de membri la recensământul din 2002. Vosganian a tot cerut în Parlamentul României încă din 1991 recunoaşterea la nivel parlamentar şi guvernamental a genocidului comis de turci. „Dar până acum nici un guvern nu a făcut asta, preciza senatorul liberal. România, implicată în procesul de colaborare economică de la Marea Neagră şi având astfel interese cu turcii, a avut rezerve în această privinţă”. Adică dacă brânza-i pe bani, adevărul e relativ, iar unii sunt mai egali ca alţii. Aşa se scrie istoria.

Adrian Gagiu



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase