Nu vrem să învingem?

Dupa nu stiu câti ani, o echipa româneasca de fotbal a ajuns în penultimul act al unei competitii continentale. Steaua, însotita pâna în sferturi de Rapid, s-a calificat în semifinalele Cupei UEFA si, dupa 1-0 acasa (desi putea fi lejer macar 2-0), a pierdut incredibil cu 4-2 returul cu Middlesbrough, ratând calificarea în finala, desi conducea dupa 25 de minute cu 2-0.

Frustrarea, care aproape face uitat parcursul de pâna aici, e ca echipa engleza nu e cu nimic superioara tehnic sau tactic, dar stelistii au renuntat nepermis la cârma jocului, vazându-se prea devreme cu calificarea în buzunar. Restul meciului a fost la cheremul englezilor, care au sperat imposibilul si au tot încercat pâna au marcat cât aveau nevoie (golul calificant în penultimul minut) în fata unei echipe laudate pâna acum pentru defensiva si contraatacurile ei, dar care s-a bâlbâit la fel de penibil ca englezii în prima jumatate de ora, uitând vechiul truism al batrânului Teasca (atacul e cea mai buna aparare). Dupa acest rezumat pentru cei care au nevoie (si deci nici nu-i intereseaza tema), sa facem abstractie de strâmbaturile din nas ale pretinsilor rafinati care dispretuiesc fotbalul fiindca ei probabil si pe „tron” citesc din Heidegger iar realitatea vietii e prea banala si vulgara pentru ei si sa vedem, noi ceilalti, primitivii, ce putem deduce din aceasta întâmplare, sportul rege fiind, ca orice joc, o reflectare a oamenilor si a societatii.
Calificarea s-a pierdut nu cu mingea, ci cu capul, la nivel de psihic si mentalitate. Vorba unuia dintre adversarii de joi seara, George Boateng, un meci dureaza 90 de minute. Se tot spune ca nu avem mentalitate de învingatori, ca cedam psihic la greutati si ne înecam ca tiganul la mal, cum se vede în istorie si în viata de zi cu zi (desi am avut, ce-i drept, si succese miraculoase in extremis).

De unde acest defetism care dospeste în noi ca o gena recesiva gata oricând sa rasara la suprafata când ne e lumea mai draga? De unde acest negativism si dispret masochist de sine care ne face sa ne îndoim de noi, de tot, de cei de lânga noi, pâna la urma de români si de România? De unde mentalitatea de asistati care asteapta posmagii muiati ai Europei si solutii de la guvern contra caderii ploii? De unde gudurarile de slugi care admira neconditionat absolut tot ce e strain si râd de stramosi crezând ca vor fi pe placul stapânului? De unde dezbinarea si ura tembela cu care am trecut de la Miorita la capra vecinului si cu care unii suporteri ai unor echipe rivale (Dinamo, Rapid, Craiova) s-au bucurat public de esecul unei echipe românesti, zicând ca ei nu-s români?

Când Cioran, într-un volum de tinerete („Schimbarea la fata a României”), visa o Românie cu populatia Chinei si destinul Frantei, a fost acuzat de imperialism. Metafora lui viza însa o retrezire a demnitatii românilor, la nivel individual si apoi implicit colectiv, asa cum profetii din Vechiul Testament îsi bruftuluiau poporul pentru a-l trezi din letargia morala si spirituala. Si evreii, si japonezii, si nemtii au avut parte de catastrofe incomensurabile, dar n-au cedat si iata-i cum sunt azi. Asa ca subsemnatul viseaza o Românie care se conduce dupa un cod al onoarei. De exemplu, codul Bushido.

Adrian Gagiu




0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !