Ogarul italian pitic

Reactualizat la:
1Comentariu
Ogarul italian pitic
„Acest câine rafinat şi suplu, plin de viaţă, care emană graţie aristocratică prin fiecare mişcare, este un demn reprezentant al ţării sale.” marchiza Maria Luiza Incontri della Stufa.

Când priveşti pentru prima oară un Ogar italian pitic, parcă nu-ţi vine să crezi că această creatură minusculă, firavă şi emotivă face parte din rândul mult prea renumiţilor ogari. Mulţi chinologi şi-au pus, ani de-a rândul întrebarea: „Pentru ce a fost creat Ogarul italian: pentru hărţuirea vânatului mic sau pur şi simplu rolul său este doar acela de animal de companie?” Ei bine, se pare că rasa a fost concepută din ambele motive, dovadă fiind faptul că Ogarul italian se poate adapta atât cu viaţa de la oraş cât şi cu viaţa la ţară. Caracteristica principală a acestei rase este, în mod sigur, afecţiunea de care dă dovadă faţă de stăpâni.

 

Istoricul şi evoluţia rasei

 

Chinologii italieni afirmă că istoria rasei Greyhound italian (pe numele său original Piccolo levriero italiano) începe acum aproape 2000 de ani, în zone geografice care acum ne sunt cunoscute sub numele de Turcia şi Grecia. Pictograme ale unei rase de talie mică foarte asemănătoare Ogarului italian apar în lucrările timpurii ale acestor popoare. De asemenea, în situri arheologice au fost descoperite fosile ale unei asemenea rase, cel mai pertinent exemplu fiind scheletul descoperit la intrarea în mormântul reginei egiptene Herneit, unde erau inscripţionate următoarele cuvinte: «Pe nimeni altcineva nu a dorit regina să aibă alături în călătoria spre Tărâmul Morţii decât pe credinciosul ei câine.»

Rasa a devenit foarte populară în perioada Evului Mediu, şi în secolul al XVI-lea a avut multe apariţii în opere de artă, în sculptură şi pictură. Ruda sa de talie mai mare, Whippet, cu originile în Anglia secolului al XIX-lea, este o rasă relativ nouă care a început ca o combinaţie între Greyhoundul de talie mare şi terrier, şi care, mai târziu, a încorporat şi trăsături ale Greyhoundului italian pentru a-i spori rafinamentul. Ogarul italian a fost întotdeauna rasa favorită a roialităţii şi aristocraţiei, şi multe picturi înfăţişează figuri marcante ale perioadei, precum Prinţesa Ana a Danemarcei, Regina Victoria şi Caterina cea Mare a Rusiei împreună cu exemplare de Ogar italian. Este binecunoscut faptul că Frederick cel Mare era un mare admirator al acestei rase şi mai mereu era în compania unuia sau mai multor exemplare.

De asemenea, toţi cei care au «cercetat» această rasă au încercat să afle motivului pentru care  a fost creată: pentru vânatul mic, pentru rozătoare sau pur şi simplu pentru a fi un animal de companie plăcut? Foarte probabil ambele teorii sunt adevarate. Mulţi Ogari italieni posedă un puternic instinct de vânătoare şi urmărire. Dar, de asemenea, mulţi nu demonstrează aceste calităţi pentru că nu au fost crescuţi în acest scop.

Primul exemplar de Ogar italian a fost înregistrat de American Kennel Club în 1886 iar primul exemplar de Ogar italian care a avut onoarea să câştige premiul de Best in Show într-o competiţie a tuturor raselor a fost Ch. Flamina of Alpine în 1963. Numărul de Ogari italieni care au primit Best in Show a crescut însă de la an la an, deţinătorul recordului de titluri BIS fiind Scarlet Ribbons a lui Ch. Donmar, cu un număr de 22 de titluri. Cel mai prolific exemplar al rasei a fost Ch. Dasa’s King of the Mountain, cu 78 de urmaşi deţinători de titluri. Căţeaua cu cel mai mare număr de pui a fost Ch. Dasa’s Ebony Queen, care a dat naştere la 30 de puiuţi. Cum fătările exemplarelor din această rasă se limitează la 2-4 pui, în mod sigur că aceste recorduri vor fi valabile mult timp de acum înainte.

Chiar dacă este imposibil de determinat cu exactitate când a luat naştere această rasă, amintiri despre micuţii Ogari italieni apar şi în scrierile din perioada iluminismului şi în picturile unor maeştri precum William Blake (1757-1827), Vittore Carpaccio (1472-1526), Anthony Van Dyck (1599-1641), Teniers şi Ward. Multe nume sonere ale chinologiei afirmă că rasa a fost «deviată» cu mult timp în urmă din Gazehound, pentru a deveni un animal de companie. Alte personalităţi din domeniu consideră că rasa a apărut în Turcia dar sunt dovezi puternice că Ogarul italian a fost cunoscut şi în Pompeiul antic. În anul 79 d.Hr., muntele Vezuviu a erupt distrugând în totalitate oraşul Pompei. În lava scursă au fost descoperite rămăşiţele unui câine de talie mică (probabil un strămoş al Ogarului italian din zilele noastre). În anul 48 d.Hr., după ce Julius Caesar a cucerit Egiptul i-a dăruit Reginei Cleopatra câţiva puiuţi de Ogar italian. De asemenea, există numeroase relicve care atestă această rasă ca fiind singurul animal de casă  cunoscut pe parcursul a mai multor secole.

Mersul elegant al acestui ogar i-au atras deopotrivă admiraţia oamenilor simpli precum şi pe cea a membrilor familiilor regale. Această rasă a înfrumuseţat palatele regale ale unor personaje renumite precum Mary Regina Scoţiei, Charles I, Regina Anne, Regina Victoria, Frederick cel Mare. Una dintre cele mai populare legende este cea a Regelui Matabele, căruia, plăcându-i atât de mult mersul elegant al Ogarului italian, a dat domnului Murcombe Searelle pentru un exemplar 200 de capete de vite. În acele vremuri, acesta era cel mai mare preţ plătit vreodată pentru un câine.

Probabil că Ogarul italian a cunoscut cea mai mare popularitate în timpul perioadei victoriene târzii. Data exactă  a apariţiei rasei în Anglia nu este cunoscută, dar în secolul al XVIII-lea s-a observat o creştere a numărului de crescători şi de proprietari. Meritele de a fi adus această rasă mignonă la perfecţiune sunt creditate în totalitate Angliei şi Scoţiei. Deşi originile-i sunt înconjurate de mister, este foarte probabil ca Ogarul italian să fi fost folosit strict pentru vânătoarea de animale mici şi pentru a ţine sub control populaţiile de rozătoare. Oricum, prezenţa lor în picturi datând din secolul al XVI-lea arată clar că rasa se bucura de o mare popularitate în Anglia.

În 1803, Taplin a scris un eseu în care exagera delicateţea rasei, luând-o în derâdere prin afirmaţia: ”rasa creată special pentru a fi pe placul vanităţii şi frivolităţii doamnelor stilate.” În 1872, reverendul Pierce scria: “Acest câine de jucărie, este cel mai elegant dintre toţi! Cea mai delicată dintre rasele de talie mică, există din timpuri imemoriale şi a fost tot timpul la modă. Nu este nici o îndoială că acesta este o simplă derivaţie a unei rase de talie mai mare, care a fost rafinată printr-o selecţie atentă, şi care a fost adusă din Italia şi din sudul Franţei, unde există în numere mai mari, dar care totuşi nu are graţia şi nici eleganţa celor care apar ocazional în Anglia.”

Alt scriitor faimos al acestei perioade, Stonehenge (considerat a fi unul dintre primii cu un cuvânt de spus în domeniul chinologiei), spunea: ”În Anglia, la fel ca şi în ţara sa de origine, este crescut doar ca animal de casă, deşi prin viteza sa extraordinară, pentru mărimea sa, este capabil să prindă şi un iepure.”

Nu putem să nu-l amintim în acest istoric al micuţului ogar pe scriitorul francez Gustave Flaubert a cărui celebră eroină, Madame Bovary, avea drept companion un «Piccolo levriero italiano». Din păcate, în secolul al XIX-lea (şi apoi în timpul celui de-al doilea război mondial) rasa a trecut printr-o perioadă dificilă, datorită selecţiei care urmărea miniaturizarea excesivă a rasei. Astfel, în anii 1880, unele exemplare de Ogar italian măsurau nici mai mult nici mai puţin de 25 de cm. iar elementele de nanism nu au întârziat să apară.

 

 

Exemplare de valoare

 

Gowan’s Billy, un micuţ exemplar negru care a câştigat la un concurs din 1856 medalia de argint, este considerat de experţii rasei ca fiind perfect din toate punctele de vedere.

În 1871 unul dintre cele mai importante exemplare ale vremii, cu un colorit deschis, Mr. MacDonald’s Molly câştiga London Show-ul. Se spune că a câştigat atât de multe premii încât atunci când a fost înmormântată, era acoperită de medaliile câştigate.

Prezent şi la expoziţiile de la noi din ţară, crescătorul polonez Miroslaw Misztal, proprietarul canisei «Pustynny Wiatr» se poate mândri cu valoroasele sale exemplare de Ogar italian, Umberto des Princes de Kazan şi Corazon Pustnny Wiatr, campioane în Polonia, Moldova, Iugoslavia, România (Cupa Mării Negre 2005).

 

 

 

Standardul rasei

 

Nr. 200/17.06.1998

Ţara de origine: Italia

Data publicării standardului original: 30.03.1992

Utilizare: câine de curse

Clasificarea FCI: grupa a X-a a Ogarilor, secţiunea 3, fără probe de lucru.

Scurt istoric al rasei: micul Ogar italian descinde dintr-o rasă asemănătoare Greyhoundului zilelor noastre care era întâlnită la curtea faraonilor din Egiptul antic. Trecând prin Laconia (Grecia), rasa a ajuns până în Italia în secolul al V-lea î.Chr. Cea mai înfloritoare perioadă a acestei rase a fost Renaşterea, perioadă în care micul Ogar italian era pur şi simplu adorat de către nobili. De asemenea, Ogarul italian a fost reprezentat de marii pictori şi sculptori ai vremii.

Aspect general: corp pătrăţos şi formă alungită ce aminteşte de un Greyhound sau un Sloughi în miniatură; poate fi considerat un model al graţiei şi al distincţiei.

Proporţii: lungimea sa este egală sau puţin inferioară înălţimei la greabăn; lungime craniului este egală cu jumătate din lungimea capului; lungimea capului poate ajunge la 40% din înălţimea la greabăn.

Comportament/Temperament: este rezervat, afectuos şi foarte ascultător.

Cap: formă alungită; îngust; măsoară 40% din înălţimea la greabăn.

Regiune craniană

Ţeasta: plată, cu axa superioară şi botul paralele; lungimea este egală cu jumătate din lungimea capului; regiunea orbitală bine cizelată; stop nu foarte pronunţat.

Regiune facială

Nas: de culoare închisă, este preferat să fie negru, cu nări bine deschise; bot cu point.

Buze: bine strânse, subţiri; colţurile buzelor sunt foarte pigmentate.

Maxilare/Dinţi: maxilare alungite cu dinţi perfect aliniaţi, cu incisivii în formă de coroană, puternici în raport cu mărimea câinelui; muşcătură în foarfece.

Obraji: subţiri.

Ochi: mari şi expresivi; irisul este de culoare închisă iar marginile pleoapelor sunt foarte pigmentate.

Urechi: prinse foarte sus, mici, cu cartilaj subţire, îndoite şi purtate înspre spate/ceafă; când câinele este atent, vârful urechilor este drept iar lobul urechii este poziţionat lateral sau orizontal, formându-se astfel aşa-numitele „urechi zburătoare” sau „urechi-elice”

Gât: linia superioară este uşor arcuită; lungimea este egală cu cea a capului; are forma unui con, fără bărbiţă, bine muscularizat.

Corp: lungimea sa este egală sau cel puţin inferioară cu înălţimea la greabăn; este bine clădit; crupă uşor înclinată, bine muscularizată; piept adânc, mare, bine lăsat; spate arcuit.

Coadă: aşezată căzut, subţire chiar şi la bază, uşor „tapată” înspre vârf, cu vârful puţin arcuit.

Membre: lungi şi subţiri; labele sunt aproape ovale, cu perniţe pigmentate, degete arcuite.

Mişcare: vioaie, armonioasă.

Robă: scurtă şi fină pe toată suprafaţa corpului fără franjuri.

Culoare: sunt acceptate următoarele nuanţe: negru, gri, galben iar albul este acceptat doar pe piept şi pe membre.

Înălţime: între 32 şi 38 de cm.

Greutate: maxim 5 kg.

Defecte eliminatorii:

-convergenţa accentuată sau divergenţa accentuată a axelor cranio-faciale;

-trufă depigmentată (total sau parţial);

-punte nazală concavă sau convexă;

-pleoape depigmentate;

-coadă purtată pe spate; coadă scurtă;

-robă multicoloră;

-înălţime sub 32 de cm. sau peste 38 de cm., atât la masculi cât şi la femele.

N.B.: Masculii trebuie să aibă două testicule complet coborâte în scrot.

 

Traducerea şi adaptarea

Mihaela Istrate

 

Articol din revista DOG MAGAZIN

 



1Comentariu

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor