Povestea unui burundez la Timisoara

De D.S.B.
Reactualizat la:
Povestea unui burundez la Timisoara
Între cursurile de morfopatologie şi plimbările prin parcurile verzi ale Timişoarei, singurul burundez din oraş a trebuit să înveţe dexteritatea de a folosi lingura.

După aproximativ 5300 de kilometri parcurşi până la graniţa cu ţara noastră şi 4 ani de studii în limba română, Cedric Kwizera, unicul student burundez la Timişoara, mărturiseşte că „a avut pe inimă să vină aici”.

Nu ştiu dacă el înţelege exact sensul expresiei pe care a folosit-o când a spus cum a ajuns în Timişoara, dar ştiu sigur că limba română o pronunţă bine. Şi o ştiu o mulţime de timişoreni care, în ultimii ani, i-au devenit prieteni. „Îmi place că românii sunt prietenoşi, amicali, primitori”, spune Cedric şi, la fel cu impresia lui despre oamenii locului, gusturile pentru mâncarea românească şi-au „învăluit” supremul, la fel ca varza, în jurul sarmalelor. „După ce am ajuns în România, timp de un an, nu am mâncat aproape nimic. Totul era foarte diferit de ţara mea şi, împreună cu colegii mei de atunci, încercam să facem ceva ce seamănă cu mâncarea noastră. A fost o vreme când am mâncat multă carne. Apoi orez şi cartofi. Acum îmi plac sarmalele şi ciorba de văcuţă. Acasă nu avem nici un fel de supă sau ciorbă. Avem felul doi şi …felul doi. Şi atât”, spune, râzând, Cedric. Îi este la fel de dor de părinţii săi, cât îi este de mâncarea făcută de mama sa. Aici a învăţat, în egală măsură, rostul lingurilor, furculiţelor şi al cuţitelor cât şi gustul prunelor, piersicilor şi al merelor, pe care le adoră. „Sunt african şi mâncăm cu mâna, iar fructele care vouă vi se par exotice, nouă ne sunt obişnuite. Aici nu mă satur de prune, mere sau piersici, dar mi-e dor de mâncarea făcută de mama. Îi place să ne facă porumb şi avem 4-5 feluri de porumb. Mama cumpără boabe uscate şi, la fel ca pe toate mâncărurile de acolo, le găteşte pe cărbune. Le pune într-o oală şi le prăjeşte până capătă un miros specific, de ars. Le găteşte cu apă, nu cu ulei, şi apoi le duce la moară, unde le macină, iar din făina obţinută face o mâncare mai consistentă. Întotdeauna când ajungeam acasă de la şcoală, după perioade cu examene mai grele şi mama zicea că arăt ca şi cuierul, îmi făcea mâncarea asta şi îmi reveneam. Dar maniocul rămâne preferatul meu”, povesteşte Cedric. Supermarketurile nu fac parte din peisajul ţării sale şi nici nu îşi doreşte să le vadă pe acolo. Pentru că în Bujumbura – oraşul său şi capitala ţării – e plin de peşte, proaspăt pescuit direct din lacul Tanganika. Mama lui Cedric este învăţătoare, iar tatăl este mecanic auto. Are 4 fraţi şi o soră, dar cel mai dor îi este de Jean-Jaures, verişorul „mentor şi prieten”, mai mare cu doi ani decât el. „El studiază acolo gestiune şi administraţie şi mi-e foarte dor de el. Dar vorbim la telefon o dată la două-trei săptămâni, la fel cum fac şi cu familia mea. Nu am mai fost acasă de trei ani şi mi-e dor de ei”, spune Cedric. La cei 23 de ani ai săi studiază în anul 3 la Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş Timişoara, are prieteni din toate colţurile lumii, dar nu îi place sa frecventeze cluburile de aici. „Nu îmi place pentru că nu îmi place să merg prin cluburi, iar timpul liber mi-l petrec făcând sport”, spune el. De altfel, copilăria – aşa cum o povesteşte el – se învârte în jurul mingii de fotbal, pe care îl joacă, pe stradă, toţi băieţii din Burundi, în timp ce fetele „nu ştiu ce fac, cred că povestesc”, spune amuzat Cedric. Şcoală fac mai ales băieţii, în special cei de la oraş. „Oamenii de la sate nu prea merg la şcoală, cresc animale şi se căsătoresc pe la 17-18 ani. În Burundi, la şcoală merg mai ales băieţii. Avem şi şcoli publice şi particulare. Eu am primit bursă de studii de la stat. La noi, facem 13 clase, după care la final avem un examen naţional. Dacă obţii peste 50 la sută din notă, ai dreptul să faci facultate şi primeşti chiar şi o bursă, dacă ai notă bună. Statul te trimite la facultate în funcţie de ce meserii are nevoie. Eu am fost trimis pentru medicină veterinară, dar aici am schimbat şi fac medicină generală. Îmi doresc să fiu cardiolog, iar după 7 ani, când termin studiile, trebuie să mă întorc acasă şi să mă specializez. Poate în altă ţară”, explică Cedric. Până atunci, în paralel cu studiile, continuă să lege prietenii. La finalul acestui an de studii, cu sprijinul JCC – Centrul Cultural Evreiesc – de la Timişoara pregăteşte o Seară africană. A mai organizat una, în care şi-a prezentat ţara, oamenii, obiceiurile. Spune că cea mai mare diferenţă dintre ţara lui şi România – aşa cum a simţit-o el când a ajuns aici – rămâne „culoarea pielii”. Iar când i se face dor de Tam-Tam şi tobele sale, de Agasimbo sau dansul în jurul focului, foloseşte internetul. „Hakuna Mataya”, adică „fără griji” poate fi nu doar ritmul lui Mowgli din Cartea junglei, ci şi a celor care mai cred în prietenie. În plus, „Imana ibahezagire!”. Adică, Dumnezeu să vă binecuvânteze!.

Locuri, jocuri şi prieteni

Sri Lanka şi briza Oceanului Indian, Burundi şi savanele sale, sau independentul San Marino şi-au trimis ambasadori în Timişoara. Tineri, deştepţi şi plini de farmec. Cei 1014 studenţi străini care urmează cursurile facultăţilor de medicină şi farmacie din Timişoara aduc pe străzile oraşului magia multiculturalităţii. Discreţi şi oarecum timizi, cei mai mulţi dintre ei îşi petrec timpul în sălile de cursuri. Unii şi-au făcut prieteni printre studenţii din oraş şi frecventează diferite centre culturale. Alţii nu au reuşit să intre în ritmul bănăţenilor. Indiferent de atitudine, studenţii străini la Timişoara poartă cu ei o bogăţie exotică ce merită ştiută. Despre ei şi familiile lor, despre fraţi, prieteni sau jocuri preferate, despre ţările sau satele de unde vin, despre ce au găsit aici şi ceea ce visează vom scrie în săptămânile ce urmează. Agenda şi www.tion.ro scot la lumina intr-o serie de reportaje, sclipiri minunate ale unora dintre cele peste 40 de tari din care provin studentii mediciniti la Timisoara. Africa de Sud, Albania, Cipru, Ghana, Kenia, Maroc, Pakistan sau Ucraina. Toate aceste sunt prezente pe malurile Begai prin tinerii care au ales sa invete aici. Povestile lor pot fi, la radul lor, lectii pentru noi.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !