Povestea unui orădean care a mers de ziua lui până la mare cu bicicleta

De Simona Drimbău
Reactualizat la:
11Comentarii
Povestea unui orădean care a mers de ziua lui până la mare cu bicicleta
Înainte de toate sunt credința şi ambiția, dorința de aventură şi cea de a trăi.

De ziua lui nu şi-a dorit o petrecere în club cu prietenii, nici ultimul model de telefon mobil şi nici altceva material. A ales să fie aproape de natură, de linişte, dar şi să îşi pună la încercare voinţa. A ales să străbată ţara pe bicicletă. Aceasta este povestea tânărului orădean Marian Pusta.

„Sunt conducător auto, motociclist, dar şi camionagiu, deci le am cu roţile. Pentru această «plimbare» aleg pasiunea pentru cele două roţi, roţi la care am avut de pedalat metru cu metru. De unde vine curajul de a porni singur la drum? De la faptul că la final mă aşteaptă un nou vis împlinit”, ne-a spus tânărul orădean.

Acesta povesteşte că a ales să sărbătorească într-un mod diferit schimbarea prefixului: „Un altfel de a sărbători 30 de ani. Sunt născut în 09 septembrie 1988, astfel că am calculat că voi parcurge 100 km pe zi, 900 km în total”.

Pentru că iubeşte soarele, luna, ploaia, marea şi starea pe care i-o dau acestea, infinitul pe care îl poate vedea privind spre orizont, Marian şi-a propus ca destinaţia finală a cursei sale să fie Constanţa. Traseul a fost gândit minuţios, deoarece un traseu clasic până la Marea Neagră nu se încadrează în cei 900 km pe care şi i-a propus să-i parcurgă, tânărul orădean a ales să treacă prin mijlocul ţării.

„Dacă până la 30 ani am făcut vrute şi nevrute, normale sau mai puţin normale, bune sau rele, acum am ales să fac asta strict pentru mine, fără vreun sprijin sau ajutor din partea cuiva, fără să ţin cont de prea multe, de faptul că au trecut câţiva ani buni de când n-am mai cochetat cu bicicleta, de faptul că sunt un fumător înrăit sau pur şi simplu că nu sunt un sportiv antrenat zi de zi pentru un asemenea efort. Nu a fost un maraton, vreo cursă nebună sau goană după vreun premiu. A fost pur şi simplu dorinţa de a pedala, de a vizita şi străbate ţara dintr-un colţ în altul, de a mă bucura de fiecare metru petrecut în natură. A fost ceva memorabil, o chestie de timp, stări, trăiri”, povesteşte orădeanul.

Pas şi pedală

Totul a fost gândit şi planificat în a fi ceva foarte ieftin, bugetul pe zi fiind de circa 60-70 de lei. Bicicleta a fost împrumutată de la şeful său, iar bagajul a fost şi el unul foarte redus. „Am avut la mine doar strictul necesar pentru un confort maxim, adică cortul, sacul de dormit şi vreo două-trei țoale”, spune Marian. Urma să doarmă în curţile oamenilor, iar masa să o ia pe unde apucă, dar spune că s-a împăcat repede cu ideea de a fi singur pe drum.

Încă de la pornire, Marian a avut parte de o surpriză extrem de plăcută din partea prietenilor săi motociclişti. Aflând de ideea sa, aceştia l-au așteptat în dimineaţa pornirii în faţa blocului „călare” pe motoare şi l-au escortat până la intrarea în Sînmartin.

Surprizele plăcute au continuat. „La Arad, unde era programată prima oprire, trebuiau să mă aştepte nişte prieteni motociclişti. Când am ajuns pe la Vârfurile, m-au sunat să mă anunţe că intervenise ceva şi nu vor mai ajunge, dar vorbiseră cu cineva de la o pensiune, unde îmi voi putea pune cortul. Am ajuns la pensiunea respectivă; pe când să-mi scoat telefonul să sun, să văd cu cine să iau legătura, au apărut prietenii mei. Primii 100 de kilometri au fost chiar foarte frumoşi”, precizează orădeanul.

Dimineaţa însă au apărut problemele. „Când am încercat să mă ridic, mi-am dat seama că nu pot. Aveam o febră musculară cum nu am mai avut niciodată. Am încercat să mănânc batoane proteice şi alte suplimente speciale pentru ciclişti, dar nu şi-au făcut efectul”, îşi aminteşte cu nostalgie Marian.

Cu toate acestea, s-a urcat pe bicicletă şi a pornit din nou la drum. Locul unde prietenul său motociclist şi-a pierdut viaţa a fost inclus în traseul lui Marian. Porţiunea de drum până acolo a fost destul de tristă, îşi aminteşe Marian. „În apropierea localităţii Văişoara, pe un sector de drum cu curbe, prietenul nostru şi-a pierdut viaţa. Pentru noi este un mister moartea lui, deoarece fiind un motociclist experimentat, nu avea cum să facă o asemenea greşeală. Organele de cercetare au spus că el a atins parapetul din care a ricoşat pe contrasens şi s-a izbit frontal de un autoturism. O astfel de greşeală ca motociclist nu o faci. Pe noi ne nemulţumeşte doar faptul că el a murit. În locul unde a avut loc accidentul m-am oprit şi am aprins o lumânare”, explică orădeanul.

Dificultăţi

Momentele grele au apărut din a treia zi, când apropiindu-se de munte, au început şi ploile. „Parcă turna cineva cu găleata deasupra capului meu. Problema era că picioarele îmi erau ude şi să stai 7-8 ore într-o pereche de adidaşi uzi e destul de dificil”. A urmat urcarea Transfăgărăşanului. O adevărată provocare. „Mă aşteptam să fie greu. Dar a fost cumplit. Mă dureau toate. Am făcut şi o întindere la tendonul lui Ahile, mi s-a umflat glezna şi mi-a fost frică că va trebui să renunţ. De la Bâlea Lac la Bâlea Cascadă am urcat pe lângă bicicletă. Îmi era desul de greu să pedalez, dar să calc pe picior şi mai greu. Pur şi simplu nu mai eram capabil să împing bicicleta. Pentru că aveam doar strictul necesar la mine și nu ştiam la ce să renunţ pentru a fi mai uşoară bicicleta, am aruncat apa ce o aveam la mine”, spune Marian.
Deşi era destul de întuneric când a ajus sus, panta de coborâre era prea tentantă. „Mi-am dat pur şi simplu drumul în jos. A fost o senzaţie de nedescris. După trei zile venea primul lucru frumos: coborârea. Depăşeam coloana de maşini, maşini care aveau o viteză considerabilă. Mai aveam vreo 11 km până la Barajul Vidraru şi m-am oprit în faţa unei cabane, pentru a pune lumina. Am intrat în discuţii cu un tânăr de acolo, care mi-a spus că nu ar fi indicat ca la acea oră să mai cobor, pentru că în zonă o ursoaică cu pui iese mereu pe şosea. Acest lucru m-a speriat groaznic atunci, cu atât mai mult cu cât mi s-a spus că urşii, fiind foarte familiarizaţi cu gălăgia și cu oamenii, nu se sperie şi nu pleacă. Aşa că am decis să râmân acolo peste noapte, oferindu-mi-se chiar cazare gratuită la acea cabană”, rememorează Marian.

A pornit la drum dis-de-dimineaţă, cu frica permanentă de a da bot în bot cu ursul, dar a ajuns cu bine la Vidraru. O experienţă pe care spune că nu o va uita niciodată a fost cea din satul Vâlcelele. „La ieşirea din Curtea de Argeş m-am oprit la un mic magazin, să-mi iau ceva de mâncare, iar doamna de acolo mi-a spus că urmează să trec prin satul Vâlcelele, sat pe care nu-l voi uita niciodată. Mi-a spus că e un sat de ţigani, suna urât ţigani, dar este cuvântul potrivit pentru acei oameni, şi să trec cât mai repede pe acolo. Aşa a şi fost: de la intrare până la ieşire doar dărăpănături, copii în fundul gol peste tot. Nu am pedalat 20 de metri de la intrarea în sat, şi copiii au început să dea cu pietre în mine. Preferă în special maşinile străine, dar nu-i menajează nici pe români. Dacă ai făcut greşeala să opreşti, rămâi fără bunuri. Am pedalat în acel sat cum cred că nu am pedalat nicăieri pe traseu. Nu m-am oprit decât în Piteşti”, îşi aminteşte cu groază tânărul orădean.

Tot traseul, Marian a ales să pedaleze doar ziua. Fiind camionagiu şi circulând doar noaptea, spune că riscul era prea mare pentru a merge pe bicicletă. Aşa că din 1 septembrie, de când a pornit de acasă, a pedalat doar ziua. A parcurs zilnic peste 100 km. Pe parcursul celor 900 de kilometri nu a căzut niciodată, în schimb a făcut pană la ambele roţi în apropiere de Lehliu Gară, localitate de care îşi aminteşte cu mare drag, însă, deoarece a întâlnit un om deosebit acolo. „Pe tot parcursul traseului am dat de oameni faini, oameni simpli, dar cu un suflet foarte mare”, continuă Marian.

Un vis împlinit

În dimineaţa zilei a şaptea a pornit din Lehliu şi s-a oprit pe prima stradă din Constanţa care avea ieşire spre mare. „Aş fi vrut să pedalez tot traseul, dar toate drumurile naţionale după Feteşti urcă pe autostradă ca să treci podul de la Feteşti – Cernavodă. Pentru că pe autostradă nu am avut voie să merg cu bicicleta, a trebuit să iau trenul o mică porţiune de drum, vreo 11-12 km. Ajuns în Constanţa, am căutat prima stradă care ducea la mare. Acolo a fost punctul de oprire. A fost unul dintre cele mai emoţionante lucruri din viaţa mea. Asta pentru că mă bucuram de nimic, să vezi infinitul… pur şi simplu, mi-au dat lacrimile”, povesteşe, extrem de emoţionat şi acum, tânărul Marian.

Deşi şi-a propus să străbată cei 900 km în nouă zile, pentru a ajunge exact în data de 9 septembrie, ziua lui de naştere, la mare, Marian a parcurs traseul mai repede, ajungând la Constanţa pe data de 7 septembrie.

Un amic, şi el motociclist, din Oradea, a complotat cu un alt prieten la care Marian şi-a petrecut următoarele zile, şi pe data de 9 septembrie a avut şi tradiţionalul tort aniversar, servit direct pe plajă.

Mai matur cu un, dar plin de amintiri şi trăiri de neuitat, orădeanul spune că şi-a văzut visul cu ochii. Traseul parcurs va fi mereu cu el, Marian făcându-şi şi un tatuaj care reprezintă harta României, pe care este evidenţiat traseul care i-a marcat împlinirea vârstei de 30 de ani.



11Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor