Curtea de Apel Oradea (CAO) se va pronunţa marţi, 28 noiembrie, în cazul Andriciuc vs Banca Românească. Concret, CAO, ca instanţă naţională, va stabili conform deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi dacă aceasta a fost exprimată în mod clar şi inteligibil în contractele de credit.
În anul 2008, Ruxandra Andriciuc a contractat împrumuturi cu banca în franci elveţieni (CHF). Potrivit contractului de împrumut încheiat, împrumutaţii erau obligaţi să ramburseze ratele lunare ale creditului în CHF şi au acceptat să îşi asume riscul legat de fluctuaţiile eventuale ale cursului de schimb al leului în raport cu francul elveţian. Ulterior, cursul de schimb valutar în cauza s-a schimbat în mod semnificativ în detrimentul împrumutaţilor.
Riscuri potenţiale
Andriciuc a sesizat instanţa pentru a se constata că, în conformitate cu prevederile unei directive a Uniunii (Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – n.r.) clauza potrivit căreia creditul trebuie restituit în CHF fără a se lua în considerare eventuala pierdere care poate fi cauzată împrumutaţilor în considerarea riscului de schimb valutar, constituie o clauză abuzivă, care nu creează obligaţii în sarcina lor. Împrumutaţii susţine că, la încheierea contractelor, banca şi-a prezentat produsul în mod părtinitor, evidenţiind numai beneficiile pe care împrumutaţii le-ar putea obţine în urma contractelor, fără să precizeze riscurile potenţiale, precum şi probabilitatea realizării lor. În opinia împrumutaţilor, prin această practică a băncii, clauza în litigiu trebuie să fie considerată ca fiind abuzivă.
Cu privire la speţa în cauză, în primăvara acestui an, Curtea de Apel Oradea a solicitat CJUE să se pronunţe cu privire la întinderea obligaţiei băncii de a informa clienţii cu privire la riscul de schimb valutar legat de împrumuturile încheiate în monedă străină. Judecarea cauzei a fost suspendată până la pronunţarea de către CJUE a hotărârii preliminare.
În luna septembrie, Curtea de Justiţie a UE a pronunţat hotărârea din speţa Andriciuc. Este important de precizat că trimiterea preliminară permite instanţelor statelor membre ca, în cazul unui litigiu cu care sunt sesizate, să adreseze Curţii UE întrebări cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al UE. CJUE nu este cea care soluţionează un litigiu naţional, ci instanţa naţională are obligaţia de a soluţiona cauza conform deciziei Curţii.
Aceasta este obligatorie, în egală măsură, pentru celelalte instanţe naţionale care sunt sesizate cu o problemă similară, până acum majoritatea proceselor de îngheţare a cursului CHF aflate pe rolul justiţiei fiind suspendate în aşteptarea deciziei CJUE în cazul Andriciuc versus Banca Românească.
Trimiterea preliminară a CAO se referea la art. 3 alin. (1) şi şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.
Interpretări
„Art. 3 alin. (1) trebuie interpretat în sensul că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract poate trebuie analizat prin raportare strict la momentul încheierii contractului sau include şi situaţia în care, pe parcursul derulării unui contract cu executare succesivă, prestaţia consumatorului devine excesiv de oneroasă comparativ cu momentul încheierii contractului din cauza unor schimbări semnificative ale cursului de schimb valutar?”, se întreabă avocatul Cristian Rusu, cel care a invocat decizia în mai multe dosare având acelaşi obiect.
La fel, cu trimitere la art. 4, alin (2) din aceeaşi Directivă, mai punctează Rusu, prin caracterul clar şi inteligibil al unei clauze contractuale trebuie să se înţeleagă că respectiva clauză contractuală trebuie să prevadă doar motivele care au stat la baza includerii acestei clauze în contract şi mecanismul său de funcţionare sau trebuie să prevadă şi toate consecinţele sale posibile în funcţie de care preţul plătit de consumator poate varia (de pildă, riscul de curs valutar).
„Din perspectiva Directivei 93/13/CEE, se poate considera că obligaţia băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează exclusiv condiţiile de creditare, respectiv, dobânzile, comisioanele, garanţiile puse în sarcina împrumutatului? Posibilitatea aprecierii sau deprecierii unei monede străine nu poate fi inclusă în această obligaţie?”, mai chestionează avocatul Rusu.
„Articolul 4, alineatul 2 din Directiva 93/13 CEE trebuie interpretat în sensul că termenii «obiectul principal al contractului» şi «caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de-o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte», acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia «Creditul va fi restituit în aceeaşi valută»”, a mai subliniat Cristian Rusu.
Constatarea Curţii
În septembrie, CJUE a constatat că clauza în discuție face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, astfel încât caracterul abuziv al acesteia poate fi examinat în raport cu directiva numai în cazul în care nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil. Astfel, obligația de rambursare a unui credit într-o anumită monedă constituie un element esențial al contractului de împrumut, dat fiind că nu privește o modalitate accesorie de plată, ci natura însăși a obligației debitorului.
Cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă. Eventual, contractul trebuie de asemenea să evidențieze relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește. Această chestiune trebuie examinată de instanța română având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut.
Revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.
Pe de altă parte, Curtea Uniunii a apreciat că instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză. Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar și o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului.
„Împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile. Pe de altă parte, instituția bancară trebuie să prezinte posibilele
variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.
În ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații și, în consecință, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revine instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte, existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului. Această evaluare trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului în discuție și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele băncii în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină. În acest sens, Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului”, mai punctează Rusu.
Madridul a spus da CJUE
Instanţa Supremă din Madrid (Spania), într-un dosar deschis de un client împotriva Barclays Bank, ce vizează un contract de credit în yeni japonezi, a declarat nulă clauza de risc valutar din respectivul contract de împrumut, din cauza lipsei de informare.
„Motivarea Curţii Supreme de Justiţie spaniole invocă, de peste zece ori, criteriile din hotărârea CJUE pronunţată în 20 septembrie 2017 în cazul Andriciuc. Instanţa spaniolă consideră, printre altele, că, deşi consumatorul mediu poate să prevadă riscul unei anumite creşteri a cursului de schimb fără să necesite informaţii speciale, totuşi nu se întâmplă acelaşi lucru cu alte riscuri asociate contractului ipotecar în cauză. Conform justiţiei spaniole, în această speţă, «fluctuaţia valutară reprezintă o recalculare constantă a capitalului împrumutat, iar debitorul, chiar dacă achita periodic ratele, datora mai mult capital în euro decât în momentul în care i-a fost livrat, iniţial, împrumutul»”, a mai exemplificat avocatul Cristian Rusu.
Citiți principiile noastre de moderare aici!