“Scaunele” de Eugen Ionescu

“Scaunele” de Eugen Ionescu
În cea de-a patra seara a Saptamânii Teatrului Scurt, trupa Teatrului German de Stat din Timisoara a oferit doua reprezentatii cu recenta montare a unuia din textele dramatice cele mai reprezentative ale secolului trecut: „Scaunele” (1952) de Eugéne Ionesco (1909 – 1994).

Spectacolul a avut loc pe scena salii mari a Teatrului oradean, cu spectatorii pe scena, si a utilizat textul tradus în germana de Jacqueline si Ulrich Seelmann-Eggebert. Premiera acestei montari, a carei directie de scena e semnata de Victor Ioan Frunza, avusese loc la 27 martie la Timisoara. Decorul, costumele si instalatiile au fost concepute de Adriana Grand, iar muzica de catre Cári Tibor.

Identitate iluzorie

Beckett considera aceasta piesa despre neant (cum o caracteriza autorul) drept capodopera lui Ionescu. În aceasta drama emblematica pentru teatrul absurdului, caruia i-a fost unul dintre întemeietori si corifei, Ionescu proiecteaza o viziune în acelasi timp poetica si sarcastica a unei lumi în dezagregare.

„Simt ca viata noastra este întru totul insuportabila, ca traim într-un infern, si am aceasta impresie când ma gândesc la ultimele doua secole, spunea Ionescu. Oamenii fac revolutii care esueaza una dupa alta în mod fatal, în lant”. Nesesizând un sens al lumii, marele dramaturg si-a luat revansa aratând în opera sa latura golita de semnificatie, bizara si iluzorie a realitatii obisnuite.

Intrând la acest spectacol, oradenii au fost dotati cu casti pentru audierea textului în limba româna, dar si cu câte un taburet de lemn pe care sa se aseze. Era o aluzie la identitatea iluzorie a oaspetilor asteptati de Batrânul Maresal al Imobilului (interpretat de tânarul Boris Gaza) si de Semiramida (Ildikó Jarcsek-Zamfirescu) si reprezentati prin multimea de scaune de toate soiurile cu care cei doi aveau sa umple scena.

Miza pe atmosfera

Aceste scaune ce acapareaza spectacolul si îi depersonalizeaza inclusiv pe cei doi protagonisti sunt ele însele instalatii de arta plastica, realizate prin tehnici mixte de catre Adriana Grand împreuna cu Carmen Iliescu. E momentul în care aceasta lume în deriva, deziluziile batrânului cuplu si mesajul crucial care sa justifice existenta Batrânului sunt gata sa se consume. Iar „discursul” nearticulat al Oratorului (excelent interpretat de Balázs Attila) da semnalul tragicomic al dezintegrarii finale.

Chiar si dincolo de prestatiile actoricesti, spectacolul mizeaza mai mult pe atmosfera, meticulos pusa în valoare în primul rând prin scenografie si decoruri. De altfel, un astfel de text dramatic, cu viziune scenica, personaje pregnante si ingeniozitate verbala, nu are cum sa dea nastere unui spectacol nereusit.

Adrian Gagiu