Singurătatea şi preşedintele

Am intrat în ultima luna a anului. La Oradea se pritocesc premiile de excelenta, cotidianul care gazduieste rubrica de fata e în cautarea Cartii Anului si a autorului ei glorios. Pe strazi se întind ghirlande, în parc se deschide Oraselul copiilor.

În seara aceasta, nesmintit, vine Mos Nicolae! Pentru toti cei ce merita,
cadourile vor prisosi. Mai ca esti tentat sa urli de fericire. De fericirea
statistica, desigur, chiar daca un mizantrop spunea ca viata e un cimitir al
luciditatilor retrospective.

Acum e, însa, vremea topurilor, a clasamentelor în care stau în
fata premiantii. Dupa faptele lor marete, dupa gesturile sublime, dupa gândurile
cristaline si profunde, dupa sentimentele nobile cu care i-au fericit pe cei
din jur, pe tot parcursul acestui an ce sta sa repauzeze.

Ce ne-a adus 2005? Iata întrebarea. Cercetarea se cuvine sa înceapa
cu primul barbat al Tarii.

Ce i-a adus 2005 presedintelui românilor, în primul sau an de mandat?
„A pleca înseamna a muri putin”, spune o vorba cam melodramatica.
Daca-i asa, cel de-al doilea Traian magnific din istoria neamului e asediat
de moarte. În jurul lui, doar cadavre!

Oameni ce i-au fost în preajma, prin optimistul Cotroceni, la începutul
anului, acum ia-i de unde nu-s. Primul a abandonat fregata consilierul pe probleme
de securitate, Vasile Blaga, ce tinea mortis la pohta lui secreta – idealul
de-o viata – sa ajunga ministru.

Presedintele nu l-a putut refuza. Îi era dator! A urmat Andrei Plesu.
Un om scârbit de faptul ca fusese, în doua rânduri, ministru,
desi nu-si dorise asta. A plecat invocând indigestii de consilier. Nici
o batista alba n-a fluturat în urma-i…

Cum timpul trecea, perverse, grupurile de interese se conturau ostile. Efectul
– doua doamne si-au strâns fardurile. Sotii lor le afectau pozitiile.
Nu. Deocamdata nu cele la care ne-am gândi, voluptos, ca barbati.

Prima s-a carat duduca Anghelescu, tocmai când cel cu care împartea,
legal, asternutul era chemat la Parchet si nu izbutea sa ajunga. Nu avea, pesemne,
harta la dânsul! Când si-a facut bagajele si Elena Udrea-Cocos,
presa a explodat!

Pe consiliera-vampa nu o mai încapea Cotroceniul, chiar în zilele
în care un jurnalist devoalase tentativa consortului de a-l mitui. Frustrat,
presedintele a prizat efectul tragic, fara sa-l fi citit pe Eschil (ca veni
vorba, cel mai pazit secret de stat este numarul exact al cartilor pe care le-a
citit, la viata lui, pe mare sau pe uscat, Traian al II-lea).

Daca nu renunta la pozitiile Elenei, îsi periclita propria pozitie.
Cea din picioare, fireste…

„O fata mai gasesti, dar un prieten, greu”, avertizeaza un vechi
sanson. Atunci când nu e vorba de homosexuali, tâlcul merita osteneala
gândului. La asta a meditat, probabil, si presedintele, azi-vara, în
timp ce statea în genunchi si batea din palme pe sub fustele unei tiganci
de protocol.

Începuse anul cu „Ba, Caline!” si-l încheie cu apelativul
rece, ceremonios, ostil – „premierul Tariceanu”. E clar ca
s-a rupt ceva acolo. Poate când liberalul si-a pierdut cuvântul
si onoarea, în povestea hilara de-a demisia, rescrisa, dupa vecernie,
la Golden Blitz.

Doar Boc sta cu urechea lipita de usa, gata sa transforme în declaratii
de presa fiecare cascat al celui care l-a facut om. Politic, doar.

La fel cum poetul si soldatul nu au viata personala, se vede treaba ca presedintii
si calaii sufera de blestemul de-a nu avea prieteni. Traian Basescu i-a pierdut
previzibil, la barbut politic, înca din clipa în care a decis sa
fie un presedinte jucator.

E tot mai singur „în tristul, tacutul salon”. Unde sunt,
oare, oamenii Presedintelui? E iarna, iar la Palatul Cotroceni cucuveaua face,
iarasi, vocalize. Trist an, bade!

Florin Ardelean