Stare de necesitate în ideologia europeană

Ne-am dezobisnuit ca violenta, oriunde în lume, sa nu aiba si valente americane. Paradoxal, majoritatea gânditorilor europeni sunt preocupati, azi, doar de soarta Americii. S-au scris sute de carti despre dezastrul american, despre ratarea americana, despre pericolul american.

Problemele Europei pareau de la sine întelese. Banalitati aruncate pe piata
ideilor de niste politicieni parsivi au fost preluate ca adevaruri deja demonstrate.
Ideologic, ne-am îngropat într-o barbarie a simbolurilor europene
cu inconstienta cu care un cartofor se înglodeaza în datorii.

Pare astfel de la sine înteles ca asistam, de o jumatate de veac, la
o hipertrofiere a ideii comunitare si la o atrofiere a identitatii. Toate spasmele
Europei de Est au fost privite si judecate doar din perspectiva acestui raport
schimbator, dar care, cel putin pentru occidentali, nu parea defel dilematic.

Nu ne-am fi putut închipui, în timpul interventiei din Bosnia,
sa zicem, ca în inima Europei civilizate se vor rosti, nu peste multa
vreme, sintagme grele, cum sunt cele ale lui Nicolas Sarkozy, ministrul francez
de Interne: „pleava societatii”, „jeguri umane”.

Autoproclamându-se modele, cancelariile vestice s-au trezit înaintea
unei realitati cumplite: paradigma identitara cu care judecau lumea si-a pierdut
orice priza la real. Predicând toleranta extrema, se vad acum obligate
sa declare starea de necesitate.

Conteaza mai putin ca s-a declarat starea de necesitate în câteva
cartiere marginase ale Parisului. E de retinut ca s-a declarat, pentru prima
oara, starea de necesitate în ideologia europeana. Pompierii nu pot stinge
vâlvataile din biblioteci si nici pe cele din constiinte.

Refuzul de a adopta Constitutia europeana a fost interpretat ca un banal accident
de parcurs. Transformarea capitalei engleze într-un teatru al suspiciunii
religioase si rasiale, dupa atentatele teroriste, parea ca a fost consecinta
unei legaturi nesabuite cu politica americana, si nicidecum ca o reactie tipic
europeana.

Transformat într-un simbol, botezat când sentimentaloid, când
cretin linistitor, Parisul e în flacari de 13 zile. Periferiile celorlalte
capitale de pe vechiul continent se antreneaza si ele, obraznic, sa preia „lumina”
pariziana.

Într-o carte despre revolutia franceza de la 1879, Jean Starobinski,
vorbind despre mitul solar al revolutiei, da urmatorul citat: „Toate dorintele
natiunii se întorceau atunci catre dl Necker, asa cum sunt asteptate razele
soarelui dupa o lunga si dezastruoasa furtuna”.

La început de secol XXI, Parisul îsi ia lumina nu de la soare,
ci de la miile de autoturisme incendiate. Generoasa, civilizatia ne-a pus la
dispozitie simbolul nocturn al revolutiei. Nu stiu daca Europa se afla în
fata unui dezastru.

Stiu doar ca scolile arzând sub luna plina n-au nimic de-a face cu lumina
ratiunii. Ca riscam sa ne întoarcem de unde am plecat. Si ca, pâna
la capat, saracii Parisului îngroasa, cu foc, actualele granite europene.

Lumea n-a mai fost aceeasi dupa 1789. Dimpotriva, Europa risca sa ramâna
aceeasi dupa ce ultima prefectura pariziana se va mistui în propriul jar.

Miron Beteg