Am uitat de faimoasa „nemuncă” de care ne acuza Petre Roman în anii 90 (că de-aia, când era premier, scutise de accize importatorii, spre deosebire de producători, ca să stimuleze munca, bineînţeles).
Deci la defilare n-aţi fost, ci la iarba verde dintre pungi şi alte gunoaie. Dar de conceptul de om realizat tot aţi auzit. Ce înseamnă asta, cumva înţelept, fericit, împlinit sufleteşte? Nu, ci bogat, cu casă cu piscină, maşină tare, „job” bănos, ţoale de firmă, scule ultimul răcnet, relaţii, fiţe, plus eventual familie. Succesul, ca şi moralitatea, se măsoară mai nou în bani. Pentru suficienţi bani facem orice, ca prostituatele. Dar goana epuizantă după bani erodează sănătatea, începând cu sindromul oboselii cronice, deci câte o mică vacanţă ca acum e chiar binevenită (dacă am şti să ne relaxăm cu adevărat, dar asta-i altă poveste). Ambiţia nebunească de a ne demonstra cu orice preţ eficienţa şi de a aduna bani ne ia toată ziua. Când ne mai bucurăm de viaţă?
Codul muncii zice că „pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă e de opt ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână”. „Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii e, de regulă, uniformă, de opt ore pe zi timp de cinci zile, cu două zile de repaus”, iar „durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare”, cu excepţii convenite prin contractele colective sau individuale. Dar unii patroni nu plătesc toate orele suplimentare ca să nu angajeze mai mulţi salariaţi, iar contracte colective de muncă sunt tot mai puţine. Sindicatele (în firmele care le permit!) se preocupă în principal de plata muncii. Banu’ contează, până cădem laţi.
Efectele muncii excesive şi stresante se văd în numărul mare al concediilor medicale, în durata scurtă de viaţă după pensionare şi în neurastenia sau oboseala cronică (începutul altor boli provocate de suprasolicitare). Lipsa de odihnă, de chef şi de concentrare, neatenţia şi nervozitatea sunt indicii ale acestei afecţiuni observate în al doilea război mondial la soldaţii americani ce nu se odihneau suficient din cauza luptelor. Azi, lupta e în fabrici şi birouri, pentru supravieţuire sau acumulare financiară, iar presiunea pe angajaţi şi uzura lor sunt pe măsură.
Până nu e prea târziu, „relax, Max”, vorba Shaniei Twain. Sau, cum a zis marele pianist Edwin Fischer, „secretul vieţii şi al artei e în echilibrul dintre tensiune şi relaxare”. Pauzele lungi şi dese chiar sunt cheia marilor succese. O detaşare de problemele zilnice, fie ea şi scurtă, poate fi foarte utilă. „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o sfinţeşte. Şase zile să lucrezi, în ele fă-ţi toate treburile, dar ziua a şaptea e odihna Domnului Dumnezeului tău” (Porunca a patra). Suntem aici ca să fim fericiţi, nu ca să ne epuizăm pentru credite şi leasing-uri, în aşteptarea vană a odihnei veşnice.
Adrian Gagiu
