Că moartea lor n-a făcut altceva decât să ducă la mărirea, într-o ţară aflată sub jugul diavolului, a unui individ care, pentru că trebuia să poarte un nume, s-a numit Gigi Becali. 8% dintre români sunt, în consecinţă, anarhişti. N-au încredere în Armată, n-au încredere în instituţiile statului, n-au încredere în Preşedinţie, îi doare în cot de Poliţie şi nu dau un scuipat pe Guvern ori pe Justiţie.
Că e aci un abuz conceptual nici nu mai contează. Nu toţi cei care n-au încredere în Poliţie, să zicem, sunt anarhişti. Jocul semantic e însă tipic românesc şi, tocmai de aceea, excitant: Gigi Becali, idolul anarhiştilor! Te inhibă ideea că partea colorată a Bucureştilor, trăitoare în Giuleşti, fura energia electrică legându-se direct la stâlpii de curent nu fiindcă n-ar fi avut bani să plătească racordarea, nu din cauză că, evitând scârboşenia tipic capitalistă numită muncă, n-ar fi fost capabili să-şi plătească facturile, ci doar pentru că negau, ideologic, supremaţia statului.
Îmi şi închipui şedinţele secrete, la care participau inclusiv câteva sute de puradei, ţinute la lumina unei lumânări furate din biserică – tot ca formă de protest, evident – şedinţe în care un individ cu mustaţă pe oală şi tuse tabagică amintea celor prezenţi că anarhiştii spanioli, fiindcă au reuşit să fie consecvenţi până la capăt, au participat, prin ’36, ’37 la guvernare. Cum îşi declară sprijinul şi dragostea pentru Becali sub deviza „Maybach-ul nu e statul!”. Tot anarhişti sunt probabil şi sinistraţii cărora latifundiarul din Pipera le-a construit case. E forma de anarhie supremă.
Amărâţii ăia au renunţat, spectaculos, la tot ce agonisiseră o viaţă după o simplă viitură, ajungând în situaţia în care nici măcar curent electric nu mai aveau de unde să fure. Anarhistul adevărat e cel care nu are nimic de pierdut. Sinistraţii nu mai aveau de pierdut decât prejudecata că statul român nu-şi lasă, totuşi, cetăţenii să doarmă sub cerul liber, chiar dacă, vorba lui Tăriceanu, nu le construieşte nici hoteluri de lux. Sunt convins că azi oamenii din Rast nu mai au această prejudecată.
În ceea ce-i priveşte pe „anarhiştii tineri”, e greu să recunoşti că analfabetizarea a devenit politică guvernamentală. Că ai tineri geniali, care pleacă din ţară la prima ocazie ivită, dar şi o masă imensă de adolescenţi pe care şcoala n-a reuşit nici măcar să-i înveţe să citească. Un fiu de magistrat care la douăzeci de ani are şase dosare penale nu e anarhist, ci doar dobitoc.
Un june care şi-a dat tezele în barul din apropierea şcolii, care se mândreşte, socratic, cu faptul că „ştie că nu ştie nimic”, în timp ce-şi vâră limba în decolteul unei colege, îl admiră pe Becali nu pentru că vede în el un contestatar al statului, nu fiindcă simte paradigme ideologice, ci doar pentru că Becali reprezintă structura tipică a şmecherului care a reuşit în viaţă. A şmecherului care te poate milui şi te poate face om. Aşa cum înţeleg ei valoarea umană. Şeful PNG îşi recunoaşte ignoranţa, se mândreşte cu ea, atacând violent, schizofrenic, tot ce-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.
Printre calităţile pe care ar trebui să le aibă un bun şef de stat, potrivit aceluiaşi sondaj, se află şi aceea de a vorbi pe înţelesul oamenilor. Becali nu atentează niciodata la legăturile neuronale ale electoratului. Suprapusă peste tupeu, această calitate îi face pe tineri să nu se simtă jigniţi. Mai mult, se simt confortabil alături de el. Bătuţii în cap devin rigizi doar când sunt puşi să gândească.
De fapt, în opţiunea pentru Gigi Becali există o formă violentă de a ieşi la cerşit. De a sta cu mâna întinsă. Toţi cei care-l apreciază aşteaptă ceva de la preşedintele PNG. Masa lui de susţinători nu e formată din anarhişti, ci din cerşetori care-şi joacă demnitatea şi conştiinţa pe câteva sute de euro.
Miron Beteg
