Este, într-un fel, o aniversare. La fel ca un fiinta, o rubrica de ziar
are metabolismul ei, tristetile, bucuriile, afectele si indispozitiile unui
autor din carne, sânge si umori. Nu i-am comandat un tort în care
sa stea înfipte patru lumânari, ci s-a nimerit sa-l celebrez printr-un
sir de… perfuzii. Nu-i nimic, oricum detest dulcegariile si folosesc frisca
doar în situatii cu totul speciale.
Ce este o rubrica la ziar? O sansa data unor alesi – cu mai multa sau
mai putina chibzuinta – de a spune ce gândesc. Ea da pret, în
raport cu anumite situatii sau personaje, acelei opinii considerata a fi expresiva
si credibila, produsa de o minte capabila de nuante, dar mai ales de strategia
prin care se ajunge de la a sti, la a întelege. Am reusit eu asta, în
cei patru ani? N-as putea produce a concluzie fara a cadea într-un narcisism
sau, dimpotriva, într-o diatiba chiar împotriva mea.
Uitându-ma, totusi, în oglinda interioara, nu am multe a-mi reprosa.
Si asta pentru ca am pornit la drum cu modestia celui care nu doreste prin ceea
ce scrie nici sa schimbe lumea, nici sa o mântuie de Rau, ba nici chiar
sa se faca remarcat, sarjând spre o celebritate ieftina. Ceea ce am urmarit
a fost, constant, împrejurarea în care sa fiu capabil sa ajung în
spatele faptelor, dincolo de realitatea ce furnizeaza senzatii sub eticheta
adevarurilor de-o clipa.
Am fost înjurat de toti cei care mi-au reprosat faptul ca-mi scriu textele
dupa lecturi transpirate din DEX, alegând cu vanitate dusa pâna
înspre sadism cuvintele cele mai pretioase, neologismele pe care nu le
stiu mai mult de trei oradeni, tocmai pentru a masca prin eruditie falsa statutul
meu de pseudointelectual.
Ba, mai mult, nu de putine ori am fost prins în culpa de-a fi inventat
cuvinte! La polul opus sunt admiratorii: medici, profesori, câteva domnite,
politicieni cu un anume standard cogitativ, doi trei confrati, din tagma. Va
asigur ca sunt foarte putini la numar, dar extrem de constanti în aprecierile
lor. Mi s-a întâmplat o data, sa ma întâlnesc, tocmai
pe Podul Intelectualilor, cu unul dintre admiratorii Insectarului.
Nu ma cunostea de la televizor, fiind beiusan, dar când istoricul si
amicul comun, Blaga Mihoc, m-a prezentat, spunându-i ca eu sunt cel pe
care îl citeste în fiecare luni, doctorul stomatolog cu pricina,
a avut un prim moment de uluiala. Dar nu pentru ca s-ar fi întâlnit
cu cel pe care, sa-mi fie scuzata lipsa de modestie, îl admira atât
de mult, ci pentru împrejurarea cu mult mai prozaica, ba chiar hilara,
potrivit careia as fi prea scund. Iata, mi-am zis, disonantele dintre somaticul
pricajit si faima distilatelor spirituale poate naste dezamagiri dintre cele
mai tulburate.
Am suparat, uneori (nu-i asa, domnule Bar?), am folosit epitete prea dure,
ba chiar am riscat sa judec, ceea ce este un afront adus singurului în
drept sa o faca – Dumnezeu! Toate tin însa, de spaima saptamânala
a celui care, sub responsabilitatea unei iscalituri, transfera în cuvinte
intimitatea unor gânduri sub presiune. Opiniile mele au imponderabilitatea
efemeridelor si efectul cu totul neglijabil al laptelui de vaca asupra calatoriilor
în timp.
Cineva spunea ca viata nu este decât un cimitir al luciditatilor retrospective.
Insectarul însumeaza, acum, 208 luciditati matinale, rodul unor duminici
singuratice. Câte vor mai fi, daca vor mai fi, nu pot a le spune putinilor
mei fani. E treaba aproape exclusiva a editorilor unui ziar dedicat familistilor
de moravuri curate…
Florin Ardelean
