N-are nici un rost să ne rătăcim printre detalii. S-au adus, şi se aduc atîtea acuze, există o disperare de a căuta spectaculosul dincolo de limita legii încît pare că intrarea în Uniunea Europeană a fost percepută, şi la Cotroceni, şi la Guvern, şi în Parlament nu doar ca o dezlegare, ci ca o obligaţie de a împroşca pe de-a-ntregul preajma cu noroi. În toate luptele parţiale care, adunate, dau acest război stupid, cu o miopie stranie lumea se întreabă cine are dreptate. Băsescu sau Tăriceanu? Macovei sau societatea civilă? Iliescu ori actualul preşedinte? Udrea sau Radu Stroe? Democraţii sau liberalii? Rămîn în picioare argumentele social-democraţilor pentru suspendarea lui Băsescu ori cele invocate, sub ameninţarea „neutralităţii”, de conservatori? DIICOT sau Mucea? Serviciile secrete ori miniştrii care vorbesc cu oameni pătaţi la telefon? Vadim ori Săftoiu?
Aparent, cineva trebuie să mintă. Cineva trebuie să fie vinovat. Cineva se joacă murdar cu heruvimii. Preşedintele spumegă că Tăriceanu s-a înconjurat de diverse „grupuri de interese”. Din palatul Victoria, primul ministru ne asigură că Băsescu este victima vinovată a unei „camarile” care sufocă preşedinţia. Numai de lipsă de inventivitate lingvistică nu putem acuza acest război. Unul e cu grupurile de interese, celălalt cu camarila. Nici în acuze oamenii nu vor să fie confundaţi. Botezul, cu cît e mai grosier, cu atîta se speră că va avea mai multă priză la public. În loc să devină profesioniştii ai politicii, cei care conduc ţara asta au devenit – iată! – profesionişti ai acuzei. Aşa că doar masochiştii, retardaţii şi plictisiţii cronic mai caută adevărul şi minciuna în judecăţile de valoare şi în cele morale aruncate cu toptanul pe piaţă în aceste zile. Să te întrebi „cine are dreptate?” e, pur şi simplu, un exerciţiu al inutilităţii. Eu, mărturisesc, am obosit şi să mai fac scenarii, şi să mai răscolesc după sunete secunde. De un singur lucru mi-e groază. Sunt tot mai convins că, din păcate, toţi au dreptate! Chiar aşa. Băsescu are dreptate cînd îl acuză pe Tăriceanu, Tăriceanu spune adevărul despre Băsescu, Iliescu la fel cînd vorbeşte despre „acest individ”, cum preşedintele aminteşte cu rost mineriadele fostului şef de stat. Nici Elena Udrea nu minte, dar nici Radu Stroe. Vorbele spuse de liberali despre democraţi sunt realitate pură, după cum nici democraţii nu inventează nimic atunci cînd îi acuză pe liberali. Pare că e clipa cînd ies toate zoaiele la suprafaţă.
Repet: din păcate, toţi au dreptate!Cea mai nefericită, dacă nu de-a dreptul cretină comparaţie e cea cu lumea lui Caragiale. Înseamnă să nu pricepi nimic nici din lumea de azi, nici din cea a dramaturgului la care ne întoarcem, de cele mai multe ori, în mod fals. Doar puturoşenia ne îndeamnă la asta. Trăim într-o atmosferă de nerespirat şi cităm din nenea Iancu! Parcă răscolim după un motiv plauzibil pentru a ne detesta singuri, căutîndu-le oamenilor politici o scuză. Urăşte cineva vreun personaj din Caragiale? Reacţionează cineva negativ la Zoe, la Trahanache, la Farfuridi? Îmi vine în cap o replică dintr-un roman proletcultist: Asta-i viaţă, tovarăşi! Şi ne mai mirăm că tot mai mulţi tineri aleg variante politice de extremă stîngă sau dreaptă. N-aş cere să-i urîm pe toţi, în bloc. Dar trebuie să vină odată vremea cînd să putem spune şi noi, amărîţii, omului politic made in Romania – fără recurs la Caragiale –: ba pe-a mă-tii!
Miron Beteg
