Extrem de putini pedisti au stiut, cu adevarat, de gestul vicepresedintelui de Consiliu Judetean, ceea ce a iritat, pâna aproape la vârful ierarhic al partidului condus de Petru Filip. Miercuri a fost rândul acestuia din urma sa afle de la presa ca Alianta a fost rupta (ma rog, un fel de-a spune, caci e imposibil sa rupi ceva ce e deja zdrente). Într-un gest nervos, în care s-au topit toate frustrarile a peste doi ani de parteneriat politic formal, deputatul Cornel Popa a izbucnit într-un adevarat rechizitoriu, în care a fost înfierat nu atât vicepresedintele PD, cât primarul municipiului Oradea. Am asistat astfel la o defulare, prilejul atât de mult asteptat pentru a spune sincer, la obraz, cuvinte de prea mult timp cenzurate, din motivatii ce tin de uzantele ipocriziei politice. Drept sa spun, ceea ce putea parea un soc, un eveniment senzational, nu a fost decât clipa fireasca a decontarii unei dusmanii feroce, destul de neglijent disimulata într-un angajament politic strict conjunctural. Precum se stie, eforturile nationale de-a transforma contextul într-o fuziune au esuat penibil. Cea de-a doua stire a zilei de miercuri, care anunta trecerea lui Teodor Maghiar la Partidul Conservator, nu a reusit sa stârneasca interesul (putini mai stiu ca fostul rector a detinut calitatea de consilier municipal în perioada 1992-1996, cu mandat câstigat pe listele Partidului Republican, condus de uitatul Ion Mânzatu).
E grav când pornesti la un drum anevoios cu un prieten fatarnic. PNL si PD au ajuns la guvernare doar pentru ca Traian Basescu a câstigat prezidentialele. Portocaliii pareau solidari, responsabili, decisi. O alta iluzie prindea un cheag fascinatoriu. Câta amagire! Fisurile s-au ivit la primele seisme politice, s-au extins în profunzime si au ajuns acum la un moment în care totul sta sa se prabuseasca. Solidaritatea initiala s-a metamorfozat într-o ura reciproca devastatoare, responsabilitatea de-a guverna o Românie în pragul aderarii a fost mimata la modul stângaci, iar din decizia de la început a mai ramas doar ambitia cu care, pe rând, liberalii si democratii si-o trag cu fervoare, unii altora, într-un spectacol derizoriu al bâlciului politic autohton. Nu poti sa nu-ti aduci aminte de conflictele televizate ale coalitiei, din 1997-1999. Acum, ca si atunci, asistam la un fenomen specific românesc – un amestec expresiv de mitocanie, stupiditate si discurs agresiv. Totul într-o atmosfera de cârciuma, de birt din vechea mahala a Oborului. Nu sunt unii mai buni ca altii! Fiecare e interesat doar sa contabilizeze daunele de imagine provocate „aliatului”, sa-l expuna pe celalalt dispretului public. Nu stiu câti întrezareau, în decembrie 2004 – ianuarie 2005, acest derapaj sinistru. „Solutia imorala” nu s-a dovedit a fi Partidul Conservator, ci, vai!, tocmai Alianta! Atâtia insi în Armani, acordând aproape zilnic interviuri presei si cu aparitii nenumarate în talkshow-uri, se dovedesc a fi, în „substanta” lor, borfasi duhnind a jeg, birjari soiosi, tinând în haturi o Românie pe care-si exerseaza biciul si scuipatul.
Iresponsabili si imaturi, sedusi doar de orgolii si vanitati de curva blazata, aliatii lu’ peste ar merita trimisi, prin gratia truculenta a unei înjuraturi neaose, exact acolo de unde s-au ivit. Dar ce vina au mamele lor?
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neaparat cu cele ale redactiei.
Florin Ardelean
