Chiar dacă discursul său trădează, mai degrabă, un jucător de barbut, Băsescu a acţionat acum ca un şahist. Gambitul politic, sacrificiul unui procent de imagine pentru a beneficia de avantaj în atacul la un premier care se mişcă tot mai mult în diagonală, era singura soluţie în acest moment în care o remiză de salon – variantă dezgustătoare, dar pe care nici acum nu ar trebui să o excludem – părea iminentă.
Dacă pentru preşedinte pierderile sunt minore, pentru că, la capitolul imagine, are de unde să dea, la tot Guvernul, dacă e nevoie, pentru Tăriceanu situaţia nu e roză, aşa cum nu era nici biletul expediat la Cotroceni.
Oricât ar scălda-o, acoperindu-se de penibil, împreună cu gaşca lui care a confiscat numele PNL, fostul manechin Tăriceanu se clatină serios pe catwalk-ul politicii autohtone. Deşi este evident, de ceva vreme, că nu poate conduce Harley-ul guvernării parcat la Palatul Victoria, prim-ministrul părea a avea o calitate. Aceea de a fi, parafrazându-l pe Iliescu, incapabil, dar (aparent) cinstit. Iluzie spulberată miercuri seară.
Mai puţin importă chichiţele sau artificiile juridice ale chestiunii, dacă a fost sau nu a fost trafic de influenţă. Ceea ce contează este că premierul a minţit cu neruşinare, negând existenţa biletului. Că a ţinut-o gaia-maţu’ cu nevinovăţia sa, deşi ştia că a comis-o. Cu acest bagaj de imoralitate, trebuie să fii naiv să îţi închipui că mai poţi conduce un guvern, fie el şi al României.
Scandalul care l-a lăsat pe Tăriceanu în postura băieţilor lui Botezatu la o prezentare de lenjerie are însă şi alte efecte colaterale. Se aud voci care spun că, pornind de la acest exemplu, se poate demonstra că, aliaţi de conjunctură, democraţii şi liberalii nu erau pregătiţi pentru a guverna. Dacă ar fi să ne luăm după acest raţionament, concluzia ar fi una singură: singurii conducători reali pe care i-a avut România, exceptându-l pe împuşcat, ar fi pesediştii. Din punctul acesta de vedere, nimic de spus. Iliescu şi ai lui au transformat în artă muşamalizarea tuturor mişcărilor de interese în timpul celor trei mandate.
Chiar dacă, în sertare, aveau bileţele pastelate şi compromiţătoare cât să tapeteze Cotroceniul cu ele, pesedeii au ştiut să nu ridice batista de pe ţambal decât când era cazul. Că asta ne-a costat enorm şi că a pus în pericol pe termen lung nu numai imaginea ţării, ci şi obiectivele strategice ale României, contează mai puţin pentru admiratorii necondiţionaţi ai vremurilor când omertá funcţiona perfect.
Ne aflăm nu atât în faţa unei crize politice, cât a uneia de moralitate. Faptul că, deşi castrat de credibilitate, Tăriceanu nu dă semne că s-ar lăsa dus din funcţie, nu este decât un reflex al unui tip de politicianism mioritic pe care îl credeam uitat deja. L-am văzut deja la Petre Roman, la Victor Ciorbea, la Radu Vasile, ca să ne amintim doar de şefii de Cabinete, dar în nici unul dintre aceste cazuri nu a fost vorba de o culpă atât de evidentă ca şi acum. Nu poţi să prezidezi o şedinţă de Guvern sau să reprezinţi România inhibat de faptul că unul dintre partenerii de discuţii va insinua că eşti un mincinos.
În mod normal, Tăriceanului nu îi rămâne decât să plece regretând că a ratat şansa de a rămâne în conştiinţa publică doar ca personajul în timpul căruia s-a produs aderarea la UE. Asta dacă nu şi-a pierdut, o dată cu onoarea, şi responsabilitatea…
Valentin Buda
