Acest diagnostic pus de un ins provincial, conservativ si vag narcisiac nu va
afecta, sunt absolut sigur de asta, viata exaltata, în continua înflorire,
a celor care considera blogul forma ideala a libertatii de expresie. Sunt gata,
iata!, sa accept faptul ca fenomenul pe care îl analizez atât de sever
nu este decât simptomul natural al vremurilor. Chiar acesta este motivul
acestui codicil. El nu modifica nimic din textul initial, ci doar cauta sa detecteze,
în chiar frustrarile modernitatii, fiinta blogului.
Dupa nu stiu câte milenii de istorie, omul este o epava. Ceea ce-l vascularizeaza
este resentimentul. Crepuscular si orgolios, destinul sau primeste formele alexandrine
ale decrepitudinii. Ne incita doar abnormul, ne surâde doar cosmarul si
ne îndestuleaza doar efemeridele.
Blogul revendica, precum o sustin chiar bloggerii, statutul libertatii depline,
enuntând iesirea comunicarii din carcera clasicitatii, dominata de reguli
si interdictii. Mi-e teama însa de un lucru care, daca-l spun, ar putea
soca: omul modern este cel mai putin liber, în comparatie cu oricare alta
epoca istorica! Ce-l tradeaza? Chiar obsesia libertatii fara limite. Orice discutie
metafizica despre libertate are vocatia unei aventuri sublime, dar cu totul
gratuite. În ceea ce ma priveste, aici, în aceasta discutie, înteleg
libertatea exclusiv în relatie cu standardul.
Esti liber doar în raport cu potentele si traumele tale, în rest,
esti sclavul docil sau chiar inconstient al nevoilor. Omul modern este insul
cel mai putin liber, tocmai pentru ca si-a supralicitat nevoile, dintr-o vanitate
prealabila: a fi cel mai bun, mereu primul, în lupta înversunata
cu timpul – a vâna succesul. Marele lui adversar este el însusi.
Blogul transfera în spatiul tehnologizat al comunicarii fricile epavei.
Oroarea de reguli dezvaluie spiritul anxios al unei umanitati ce a transformat
depresia, din maladie psihica, în joc de societate.
Ca fiinta crepusculara, omul modern, precum si avangardistul acestuia, bloggerul,
sufera de ceea ce am numit cândva, în urma unei experiente personale,
„spaima din roua diminetii”. Aceasta nu este decât expresia
atacului de panica ce survine, dimineata, la cântatul cocosilor, în
clipa în care iesi din somn pentru a intra în nevrozele de asteptare
ale clipei. Fiinta blogului îsi are obârsia exact în aceasta
tentatie a libertatii perceputa si traita însa, ca psihoza. Obsesia ce
îi da contur este chiar repulsia fata de masura.
Daca ar fi sa fac o analogie, as compara exultantele de acum ale blogului,
apropo de tentatiile spre libertatea fara determinari, cu ceea ce s-a întâmplat
spre finalul secolului XIX. Este vorba despre fundamentele teoretice ale anarhismului.
Anarhistul, strabunicul teroristului de azi, nu a fost decât un idealist
cool, un exaltat, un împatimit al aceluiasi Eldorado, care este libertatea
traita ca orgie.
Refuzul regulii, apologia dreptului la expresie proprie si actiune violenta,
o anumita febra a utopiilor privind dreptatea, demnitatea si vendeta au acreditat
asasinatul ca act legitim, ba chiar de onoare. Primul lucru pe care îl
facea un anarhist de vocatie, dupa o crima pe motive de constiinta, era sa-si
sarute amanta sau copiii. Tandretea lui era una autentica. Bloggerul nu este
decât anarhistul deghizat în cavaler al libertatii. Dupa fiecare
site încropit, el îsi saruta, erectat, oglinda. Gestul îi
autentifica depresia. N-am de ales, trebuie sa-mi trag blog!
Florin Ardelean
