Misterele au fost demult excavate, iar Istoria lumii este o haldă cu steril. Tocmai asistăm la atacul ultimei redute – misterele inaugurale ale civilizaţiei sunt şi ele examinate savant şi senzaţionalist, pe gustul reprobabil al „omului recent”, biată clonă a unei modernităţi ce-a ridicat stupidul la rangul savantlâcului oţios. Iisus Cristos e căutat la certificatul de căsătorie, investigându-i-se soma şi instinctele ce ni-l fac simplu înaintaş. O paradă copleşitoare a nimicului, la asta se reduce existenţa noastră, strivită între morbidul de tip mediatic şi insignifianţa unor interiorităţi de nulitate constipată. Totul e la vedere, vălul Popeei a fost abandonat pentru nudităţile pret-a-porter, farmecul are regim facturat proforma, iar dragostea este trăită cu jenă, precum clandestinităţile eruptive ale pojarului. Destinul fiecăruia este conlocuit de ştire.
Tocmai am aflat despre reuniunea G8, de la Sankt Petersburg, eveniment sincron cu rachetele lansate de Hezbollah, la Haifa, provocând victime omeneşti. Dacă avem puţin noroc, până diseară mai intrăm în posesia altor ştiri, astfel încât starea noastră vegetativă, specifică duminicilor inerte, să fie servită într-o doză mulţumitoare. În acest decor care aduce a salon de spital, în care viaţa ne este administrată precum o perfuzie, singurul lucru care ne mai poate salva este viciul. O să vi se pară scandalos, poate, ce spun. Numai că şi viciul este, ca să zic aşa, cu totul viciat. El nu mai este ce-a fost odată…
„Numai secolul al XVIII-lea a ştiut să creeze femeii ambianţa viciului, dând mobilelor conturul fermecătoarelor sale forme, imitând contradicţiile plăcerilor sale, volutele spasmelor sale, cu ondulaţiile, sinuozităţile săpate în lemn şi aramă, făcând aţâţătoare dulcea moliciune a blondei, prin decorul viu şi luminos, atenuând gustul piperat al brunetei prin tapiserii în tonuri fade, apoase, aproape insipide”. Iată un citat dintr-un maestru al experimentelor alexandrine, care ştia preţui viciul administrat în dozele care îl transformau în medicament. Astăzi, viciul nu numai că are abundenţa conservelor de ton, ca ofertă de supermarket, dar se ofileşte în antrepozitele cu marfă pe stoc. Din ambianţa discretă şi sofisticată a salonului stil Louis XV, captând în surdină suspinele şi voluptosul oftat, păcatul s-a supus legii progresului! Din artefact cu serie limitată sau chiar unicat, a ajuns, nefericitul, să suporte standardizarea produsului de bandă rulantă. Am devenit tot mai însinguraţi, pe măsură ce viciul s-a industrializat. Până şi marii amanţi, epigoni ai Don Juan-ului, adaptaţi la contexte, prizează brunetele în cabine de TIR sau, cel mult, în garsoniere sordide, cu mobilier din rumeguş. Ceea ce dădea amorului, în veacul Luminilor, acces la metafizică, acum se celebrează prozaic, în răstimpul de câteva minute al postcoitului, somnolent şi sălciu, între un strop de transpiraţie şi-un fum resemnat de ţigară. Totul se rezumă la o necesitate biologică, la un reglaj hormonal, e drep, benefic, dar care exilează păcatul în spaţiul chimiei şi mecanicii lichidelor. Dintr-o serbare a simţurilor, viciul a eşuat într-un consum energetic, precum exerciţiile coregrafiate în sălile de aerobic. Am evoluat, neică, nu glumă. În nici trei secole, am reuşit să depăşim faza iubirilor de budoar, consumate în solfegiile geamătului, pentru a ne-o pune preventiv, din simplă uzanţă fiziologică. Cât despre blonde, ce dramă! Din mit ele au căzut în banc. Iată de ce mă duc să văd ce-a mai făcut Hezbollah…
Florin Ardelean
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
