Plictisit şi enervat, fostul potcovar din sat, care ducea munca de lămurire, a cerut celor de la raion să îl ajute. Într-o bună zi, o maşină de teren a oprit în faţa casei ţăranului care nu pricepea binefacerile muncii în comun şi doi indivizi cu scurte de piele i-au păşit siguri de ei în bătătură. Discuţia a decurs după acelaşi tipic de pînă atunci, pînă cînd unul din cei doi a răbufnit: „Dar de ce nu vrei, moşule, să intri în colectivă?”. „Apăi, oameni buni, mie nu-mi trebuie tot pămîntul satului, le-a răspuns ţăranul, adăugînd cu modestă şiretenie: Mie, să ştiţi, îmi ajunge atîta pămînt cît am! Mă mulţumesc cu sărăcia mea!”
Toţi oamenii politici români de la acest început de mileniu par rude, mai mult sau mai puţin îndepărtate, ale acelui ţăran din Argeş. Toţi se declară mulţumiţi cu sărăcia lor. O „mulţumire” parşivă, fals tristă, care se amplifică pe măsură ce urcăm pe scara socială. Cei mai săraci dintre politicieni par chiar cei mai sus plasaşi în ierarhiile de orice fel. Apoi, cu cît ne îndepărtăm de vîrfurile puterii, luxul e tot mai exorbitant. Pînă şi şefii Poliţiei reiese să sunt mai înstăriţi decît guvernanţii. Urmează foştii baroni, mai nou botezaţi „băieţii deştepţi” postaţi ori în fruntea unor consilii judeţene, ori în vecinătatea prefecturilor. Aceştia, măcar de gura presei, care le făcuse, oricum, în timp, un soi de inventar al averii, au fost nevoiţi să recunoască faptul că nu trăiesc numai din leafă.
Deşi n-au fost obligaţi să-şi declare averile, sub şmecherii locali se situează cei şi mai bogaţi, care alimentează puşculiţele partidelor cu sume de ordinul zecilor de miliarde mai cu seamă în timpul campaniilor electorale. Fiecare judeţ are cel puţin doi reprezentanţi în Parlament care, înainte de-a apăra interesele alegătorilor sau ale partidelor din care fac parte, sunt „vîrful de lance” al unor afacerişti „grei”. În acest traseu absurd al sărăciei, aproape îţi vine să crezi că angajaţii consiliilor judeţene sau locale sunt mai bogaţi decît şefii lor, iar lucrătorii de la RATL trăiesc într-un huzur inaccesibil directorilor. Cei mai înstăriţi români par a fi pensionarii şi şomerii.
E stranie această ţară în care nişte săraci plini de bunăvoinţă conduc oameni bogaţi. Într-un regim democratic, declararea averilor ţine de normalitatea actului politic. Glumind, am spune că măcar aşa poţi contabiliza cam cît se fură într-o legislatură şi poţi calcula „costurile” unei rotaţii la guvernare. Adunînd totalul cu suma (imensă, înspăimîntătoare) a datoriilor către bugetul de stat, realizezi că în România sistemul sanitar, cel de învăţămînt, armata, cultura supravieţuisc mai mult prin milă cerească decît în urma susţinerii lor de către stat.
Pînă la urmă, bătut zdravăn, dar nu la cap, ţăranul de care pomeneam mai sus a intrat în colectivă. A ajuns bogat cît ţara şi sărac lipit pămîntului. Pentru mulţi dintre jonglerii scenei politice, viitoarele alegeri pot fi ca un soi de „colectivizare”. Urnele de vot seamănă uneori foarte bine cu butucul călăului. Totul e să ne trezim înainte de-a transforma, încă o dată, tot ei, întreaga ţară într-o „colectivă”.
Miron Beteg
