Înainte să-i răspundă, muşcă dintr-un mic pe jumătate ars, râgâie involuntar
şi zice, în timp ce un firişor de ulei roşcat i se prelinge înspre gropiţa din
bărbie: „Citesc dialogurile lui Platon. Cele logice”. „Păi cum, ai şi terminat
În căutarea timpului pierdut?”, întreabă Mitică, clipă în care uluiala i se
citeşte clar, precis, inimitabil în ochii exoftalmici. „Bă, Mitică, io nu-s
bulangiu, ce scârba mă-si.
Am ajuns la Fugara, când primesc un telefon de la Patapievici”. „Zău, întrebă
domnul Dragomir, brusc congestionat. Şi pe mine m-a sunat Lii. Ai dracu’ intelectualii
ăştia. Ce dorea Pata de la tine?”. „Să mă duc la emisiunea lui, pe TVR Cultural,
cu Pleşu”, răspunde calm Becali, răsucind între degete o scobitoare frântă.
Lăutarii atacau Bolero-ul lui Ravel, când Becali fu curios să afle: „Dar Lii,
de ce te-a sunat?”. Mitică începu să râdă nervos, cu falca îngheţată şi obrajii
rumeniţi. Zise, după ce-i dădu unei pirande un pol şi-o palmă peste fustele
creţe de pe buci: „M-a pus dracu, în pauza meciului lu’ Dinamo cu Poli, în ultima
etapă de campionat, să-l contrazic pe Cristi Borcea.
El insista că peratologia se referă la închiderea care se deschide”. „Serios,
se miră Gigi. Tocmai el, care a trecut cu lecturile de la Petre Ispirescu direct
la Nietzsche, să-l confunde pe Gabi cu Noica?! Nu mai e cultura ce-a fost odată”.
„Aşa i-am zis şi io. Bă, ţapină, îl sun acu pe Lii şi te fac de râs”. „I-am
spus lui Cristi, continuă Gigi, după ce sorbi dintr-un pahar cu citronadă, bă,
nu-ţi altera lecturile brici din Seneca şi Marc Aureliu cu sofismele lui Paler.
Faci divizia de râs, ce creveţii mei!” Mitică se foi o vreme pe scaun, apoi
îşi ridică şezutul, zece, maximum douăzeci de centimetri, şi se scărpină apăsat,
cu degetele mâinii drepte, între noade – apăsat, scormonitor, prelung, repetitiv.
„Ce faci, bre?”, se consternă Gigi. „Nu mă pot răbda, îi răspunse şuierat preşedintele
Ligii Profesioniste de Fotbal. De câte ori ajunge Bolero-ul să se iuţească,
pe ultimele trei minute, mi se activează hemoroizii, ’tu-le mama lor de nesuferiţi.
Mă calmez numai dacă citesc Verlaine”.
În local cădea, lin, seara. Lăutarii trecuseră cam de multişor la Arta fugii.
„Epocal, Bach. Zău!. I-am zis şi lui Vali Vijelie, de faţă cu Sorinel Puştiu
– tare gagiu’. Avea dreptate Cioran să creadă în Bach mai mult ca în Dumnezeu”,
medită, cu privirea în borcanul cu măsline, Gigi Becali. „Da, făcu absent Mitică.
Eu prefer Haendel, încă de când am fost miliţian.
Chestie de feeling”. Fu rândul lui Gigi să dea o sută de mii lei vechi unei
ţigănci cu copil în braţe. „Dă-mi un sfat”, ceru Gigi. Mitică îl privi mirat.
Nu pricepea ce doreşte patronul Stelei. „Ei, dă-mi un sfat. Să merg la Pata,
la emisiune, sau să nu-l refuz pe Ovi Ioaniţoaia?”. „Nu fi prost, bă, Gigi.
Una e să vorbeşti despre maieutica lui Socrate, şi cu totul altceva să analizezi
vole-ul lu’ Bănel Nicoliţă! Chestie de fatimă”.
Becali făcu o grimasă. De asta îl admira el pe Mitică, pentru că ştia omu’
să dea sfatul cel bun. „Hai, salutare! Plec, că vine troleu’”. Gigi îşi înşfăcă
sacoul şi se prelinse, într-un legănat caracteristic, spre ieşire. Mii de camere
de luat vederi îi acompaniară baletul, zeci de mii de reporteri îi sorbiră bufeele
cu iz de usturoi.
„Uite, al dracu’, gândi cu mintea lui Mitică, plecă şi nu-mi spuse la cine
merge. La Lii sau la Ioaniţoaia? Mai bine-l sun pe Pata, să-l întreb ce-i mai
face omul recent”. Se ridică şi el – aceleaşi camere, nesfârşiţii reporteri…
Ce vipie şi ce parfum de tei!
Florin Ardelean
