Ba chiar si asteroizii au mici derapaje de traiectorie, prin Calea Lactee.
Cu totii suntem terifiati de grandioasa lupta ce tocmai se da, cu mult mai înfricosatoare
decât crepuscularul Armaghedon. Se va reusi sau nu schimbarea presedintilor,
la Camere? Aceasta-i întrebarea! Cumplita asteptare, în perspectiva
unui deznodamânt cu totul epocal, având consecinte dramatice asupra
istoriei restului de mileniu, a însusi mersului pe jos! Tare mi-e teama
ca toata aceasta desfasurare de forte si mijloace politice, mediatice si emotionale
are ceva din importanta, pentru oseni, a sortimentului de chiloti pe care trebuie
sa-l îmbrace scotienii, într-o zi cu vânt, astfel încât
kiltul înfoiat sa nu le afecteze viitorul ce le atârna, gratios,
în fata…
Viata politica autohtona improvizeaza, de 15 ani buni, meschinaria, amatorismul
si comportamentul cu handicap moral sever. Aceasta natânga lupta pentru
sefia Camerelor nu este decât un simptom al precaritatii unui întreg
parcurs al Tranzitiei. Experimentam, fara glorie, expedientele unei Istorii
ce doar ne îngaduie. Nimic în plus! Doar jocuri ale contextelor
maculate în prealabil, virtuozitati de snapani cu gulere albe, retorici
ale unui politicianism ce nu mai e atent nici macar la aparentele unei elocinte
de iarmaroc. Adrian Nastase si Nicolae Vacaroiu invoca incontinent Constitutia,
pericolul unui precedent de autoritarism sau chiar dictatura. Nu vor sa plece.
Au ajuns în functii printr-un aranjament. Acum îl sanctifica. Nici
o clipa nu am auzit pe nimeni, din Opozitie sau anturajul ei media, argumentând
ramânerea celor doi în fruntea Parlamentului gratie unor merite,
unui anume profesionalism politic. Aici mi se pare a sta chiar esenta discutiei!
Extrem de rar se prizeaza, la valahi, competenta. Ea e chiar suspecta, daca
nu de-a dreptul malefica. Locul geometric al românismului este fixat în
discutabil. Avem vocatia negocierii în penumbra compromisului santajabil.
Vacaroiu este un mediocru patentat, ins ce ar dezonora pâna si demnitatea
de sef al Pietei Matache. Nastase îti sugereaza, de la o posta (nu a fost
un apropo!), ca imperativul categoric kantian este esuat, irepresibil, într-o
etica ce nu-si poate asuma conditia umana. Pare o vipera scuipatoare, a carei
coada zornaie, atentionând asupra riscului de-a fi calcata. Îl vad,
într-o viitoare întrupare, ca eunuc-sef peste haremul galactic,
plin de curve cu randament, clonate dupa prototipul Messalinei.
Bine-bine, dar care sunt cei ce vor sa le ia locul? Cu ce sunt ei îndrituiti
la o atare ascensiune în pol-position, taman pe locurile doi si trei în
stat? Nimic! Absolut nimic! Numele lui Radu Berceanu nu-mi stârneste decât
un dezgust îndelung si repetitiv. Rar poti vedea, în carne si oase,
o mai reusita întrupare a fatarniciei. Patibular prin structura, este
climaxul reprobabil al democratului din interes. Un Brutus epigonal, fara carisma,
dar cu tupeu de cocota. Liberalii îl propun pe domnul Rusanu, daca am
înteles bine. Nimic mai nimerit pentru a propulsa un imaginar sufocat
de tabieturile de contabil ale onorabilului Saniuta.
Într-o dimineata de octombrie a anului 1884, cel ce-a pus în tipare
spiritul românesc, Caragiale, se bucura, în fata lui I. Suchianu,
pentru ca a gasit finalul optim la „O scrisoare pierduta”. Candidatul
ales, Agamita Dandanache, „monstru de imbecilitate si de necinste”,
va fi „mai prost decât Farfuridi si mai canalie decât Catavencu”.
Dramaturgul Basescu îsi poate la rându-i freca, multumit, mâinile.
Florin Ardelean
