Căutând prietenia mai marilor lumii, dar negând puterea în cărţile lor. Vrăjitoare şi vraci ideologici ai ultimelor două secole laice.
Sunt doar câteva din caracterizările ce apar în „Intelectualii” lui Paul Johnson, carte tradusă şi la noi cu ceva timp în urmă. Cu rigoare şi limpezime anglo-saxone, Paul Johnson încearcă să răspundă, punând în paralel viaţa şi scrisul lui J.-J. Rousseau, Marx, Ibsen, Tolstoi, Hemingway ori Sartre, unei false nostalgii, unui regret indus: ce bine am trăi, şi noi şi lumea, dacă destinele statelor ar fi hotărâte de intelectuali. Concluzia e contondentă de-a dreptul: să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva! Drumul spre Paradisul social e pavat nu cu bune intenţii, ci cu intelectuali. Excepţiile sunt rare şi, în consecinţă, rămân marginale oricărei demonstraţii.
„Cred că se simte astăzi un anumit scepticism public faţă de intelectualii care se ridică pentru a ne ţine predici.” Acest şir e scris înainte de ’89 şi nu lua în calcul situaţia Europei de Est. Primii ani după căderea comunismului păreau totuşi să-l contrazică. Paradoxal, intelectualii români autentici ieşiseră cu un capital de imagine extraordinar din perioada comunistă. S-a nimerit să avem chiar un „partid” al intelectualilor, care a făcut, la un moment dat, jocurile pentru alegerile prezidenţiale. Toate sondajele de opinie din ultima vreme s-au înscris însă – acum am zice normal – pe traseul accentuării scepticismului de care pomeneam. Societatea românească pare tot mai obosită şi de clasa politică, de limbajul zgrunţuros, de flick-flackurile morale, de minciunile şi avarismul ei, cât şi de cei care dau mereu sfaturi, aşezaţi comod undeva între siguranţa bibliotecii şi nonşalanţa chibiţului. Mai mult, nu doar obosită, ci neatentă. O neatenţie furioasă. O neatenţie activă. Activă, pentru că susţine, underground, o societate apucată, în care vulgaritatea se confundă cu sincertitatea, urletul cu bunele intenţii, vorbirea calmă într-o bună limbă română cu ineficienţa, intelectualul cu o meduză greţoasă şi informă, demnitatea cu prostia şi anii de şcoală cu pierderea de vreme.
Acum îmi dau seama că Traian Băsescu – acumulând o popularitate greu de imaginat într-un stat aşezat – e singurul preşedinte postdecembrist care n-a publicat nici o carte. Şi Iliescu, şi Constantinescu s-au vrut nu doar preşedinţi, ci şi scriitori de succes, intelectuali de largă respiraţie. Amândoi au vrut să pună ordine, scriind, în problemele globale ale omenirii. Constantinescu, închipuindu-se lider regional, l-a tutuit pe Havel într-o emisiune televizată doar ca să ne arate că sunt făcuţi din aceeaşi stofă, lucru mult mai grav, până la capăt, decât ieşirile la birt ale lui Traian Băsescu. Grav şi inutil, pentru că intelectualii au devenit bieţi auxiliari ai omului de stat. Cu instinctul lui de animal marin, actualul preşedinte a simţit această neîncredere a societăţii în intelectuali, această saţietate înaintea rafinamentului obosit şi obositor, şi de aci tot jocul de-a omul nesofisticat, grosier, care le zice pe faţă, care nu mănâncă în birturi de lux. De om care împarte wc-ul public cu oamenii de rând şi limbajul cu un fante de mahala. De când e preşedinte, Traian Băsescu n-a rostit nici o frază atât de complexă încât să nu poată fi folosită ca replică într-o telenovelă. De aceea risc să spun că destinul politic al lui Traian Băsescu se va sfârşi doar în clipa în care va ţine şi el să-şi publice o carte. Din acel moment, până şi marinarii îl vor confunda cu un intelectual. E lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om politic în România începutului de secol XXI. Publicând un volum, preşedintele i-ar face loc, la Cotroceni, lui Gigi Becali. Mai mult, e ca şi cum i-ar face patul, ar spăla pe jos şi ar deşuruba toate becurile. Pentru că următorul preşedinte nu va fi obligat nici măcar să ştie să citească.
Miron Beteg
***
Punctele de vedere exprimate de colaboratorii ziarului nostru în rubricile de opinii nu coincid neapărat cu cele ale redacţiei.
