În ultima lună, vertijul electoral ne-a făcut să ne concentrăm doar asupra unor banalităţi stânjenitoare : cât de mult bea Traian Băsescu sau cât de tare miroase a corupţie Traian Hrebenciuc, dacă Dinu Patriciu e vinovat de sărăcia din ţară ori dacă preşedintele s-a îmbogăţit vânzând vaporaşe, dacă locatarul Cotrocenilor are dreptul moral să se enerveze pe băieţii deştepţi şi cu bani, ori dacă Tăriceanu şi preajma s-au hotărât să vândă ţara ruşilor ce strănută încă imperialist.
Mimoze, bâlbâiţi, alcoolici, oameni serioşi, specialişti, târfe politice, bătuţi în cap, jeguri, sfinţi hepatici, gânditori serioşi şi inculţi cu palate, moguli, străjeri ai românimii, şoareci de bibliotecă şi oligarhi, preşedinţi suspendaţi, nesuspendaţi, interimari, carismatici şi gazetăriţe urâte ca dracu’ dimineaţa, monarhişti plăpânzi şi republicani băloşi, culegători de margarete şi strângători de dude ne-au invadat intimitatea, ne-au intrat cu bocancii în suflet, ne-au tras de rever, încercând să ne convingă că trăim un moment crucial.
S-au desfiinţat unii pe alţii, s-au micşorat, s-au bălăcărit sau şi-au pupat dosurile trudindu-se să ne demonstreze că, în zona asta, doar politica mai contează. Stau şi mă întreb dacă, în tot acest timp, România a mai existat. Dacă România mai trăieşte. Ce a mai rămas din ţara asta după ce toţi politicienii s-au hotărât să o desfiinţeze ?
Seceta. Numai pagubele estimate până acum se ridică undeva la 3.500 de miliarde de lei vechi. Când se întâmplă lururi atât de spectaculoase în ţară, când partidele se bat în numărul participanţilor la mitinguri iar analiştii în interpretarea Constituţiei, cum naiba să pomeneşti de secetă?
Cum să vorbeşti de pâinea cea de toate zilele? Politicienii au reuşit ceea ce n-au fost în stare să facă nici cutremurele, nici războaiele. Să scoată poporul român până şi din „Tatăl nostru”. Pâinea noastră cea de toate zilele, cândva implorare, rugăciune, destin a ajuns un lucru minor, caraghios, de-a dreptul obscen.
Total lipsit de importanţă. Când ne vom trezi vom pricepe, în sfârşit, un lucru: clasa politică, preocupată doar de ea însăşi, ne-a inversat pe de-a-ntregul priorităţile. Moare grâul pe câmp? Contează prea puţin, suntem în campanie electorală. Investitorii străini nu mai au curajul să bage bani în economia românească?
N-avem vreme de asta, suntem în capanie electorală. Aproape jumătate din copiii noştri cochetează cu analfabetismul? Chestie minoră, suntem într-o perpetuă campanie electorală. Nu ajung banii pentru medicamentele compensate şi gratuite? Plătim înmormântările, dar nu ne plictisiţi cu asta: suntem în campanie, într-o frumoasă campanie electorală.
Dilpomaţii străini năvălesc peste şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii, ca la premiera unui film de Lucian Pintilie? Uite, na!, avem de dus o excitantă campanie electorală, lăsaţi prostiile! Italienii au ajuns să nu ne mai suporte, canadienii vor să ne interzică intrarea în ţară, spaniolii declară că e greu să nu devii rasist când ai de-a face cu românii? Lucruri fără importanţă, tocmai străbatem o vie campanie electorală.
Mă opresc aci. Dar cam asta vom mai putea aduna din România după ce politicienii o vor fi fost desfiinţat de tot. Mîiine, unii veţi merge la vot, alţii veţi găsi altceva de făcut. Unii veţi vota „da”, alţii veţi pune ştampila pe „nu”.
Un singur lucru vă rog. Sâmbătă, după anunţarea rezultatelor, gândiţi-vă o clipă ce a mai rămas din dumneavostră după ultimii ani de politică. După ultimul an, după ultima lună. Ce puteţi aduna, ce puteţi strânge la un loc. Şi dacă răspunsul va veni greu, credeţi-mă: din ţara asta a rămas şi mai puţin decât din dumneavostră. Infinit de puţin.
Miron Beteg
