Prima lucrare a serii a prilejuit o rarisimă întâlnire în concertele orădene cu muzica contemporană. Suita „Călătorii în Bihor” op. 93 a compozitorului maghiar Balassa Sándor (n. 1935) a răsunat cu această ocazie în primă audiţie absolută, în prezenţa autorului. Această muzică nostalgică şi ilustrativă, într-un stil tradiţionalist în linia lui Kodály, face apel la intonaţiile modale ale folclorului maghiar, evocând circumstanţe din copilăria compozitorului.
Concertul nr. 1 în do minor pentru pian şi orchestră op. 35 (1933) de Şostakovici, în interpretarea energică a lui Remus Manoleanu, e reprezentativ pentru stilul atât de personal şi intens al unuia dintre cei mai mari compozitori ai secolului trecut. Îmbinarea şi în această compoziţie pentru pian, orchestră de coarde şi trompetă a construcţiei energice cu ironia crâncenă şi lirismul profund interiorizat e doar unul din indiciile apartenenţei lui Şostakovici la linia spirituală Bach-Beethoven-Mahler. Partea de trompetă obligată a fost interpretată excelent de orădeanul Titus Tonea.
Aniversarea centenarului a reluat în lume dezbaterile despre „adevăratul” Şostakovici: cât a fost real din faţetele lui de muzician avangardist, tradiţionalist, adept al regimului comunist sau protestatar mai mult sau mai puţin încifrat la adresa acestuia. În general mai degrabă post-romantic decât modernist în creaţie, iar în viaţă perfecţionist, hipersensibil, interiorizat, sarcastic, dar şi incapabil de refuz, Şostakovici a dus în primul rând mai departe în sec. XX spiritul introspectiv al muzicii de cameră definit de Beethoven.
Concertul serii s-a încheiat cu Simfonia a IX-a în Do major (1826) de Franz Schubert (1797 – 1828), numerotată uneori a VII-a sau a VIII-a, în funcţie de cât de neterminate sunt considerate simfoniile în Mi major (1821) şi în si minor (1822). Simfonia a IX-a de Schubert e una dintre primele mari simfonii romantice, beneficiind de nenumărate interpretări şi înregistrări în lume. Tocmai de aceea rămâne în continuare necesară la Oradea echilibrarea sonorităţii excesive a trombonilor cu restul orchestrei, pentru a nu mai acoperi intrări tematice ale altor instrumente, mai ales că Schubert fusese şi „inventatorul” sound-ului de tromboni în piano.
Adrian Gagiu
