Tot românul care a numerit lîngă ţintă are un suflet mare. Delicat. Ce poate fi rănit uşor. Inima lui bate discret, dar hotărît pentru ţară. Nu vrea nimic pentru el. Atîta gingăşie răspîndeşte looser-ul român încît îţi vine ţie să te tîngui. Să-i transformi eşecul măcar într-o izbîndă parţială. Aş zice chiar că eşecurile sunt cele mai comentate victorii ale noastre. O realizare, cît de mică ar fi ea, are o greografie proprie, are margini.
Delimitări. Eşecul, ce ar fi putut fi victorie, poartă în sine toate posibilităţile. Fabulăm superb despre ce ar fi putut să fie dar n-a fost, şi nu din vina noastră. În asta constă „sensibilitatea” narativă a sufletului românesc. Şmecherul însă se şi disculpă. Atacînd. Românul a învăţat cuvântul „deranjez”. Nici un român nu „deranjează” deoarece e prost. Instruit aiurea.
Românul deranjează doar fiind prea bun. Ştiind prea multă meserie. Fiind prea sobru. Prea deştept. Prea imparţial. Prea iubitor de dreptate. Deranjează din dragoste de popor. Leşinînd din prea multă iubire de ţară.
Atît Tăriceanu, cît şi preşedintele Băsescu se explică mereu. Întîmplător, amîndoi au ratat. Tot absolut întîmplător, ambii îşi găsesc mereu scuze. Au explicaţii pentru că au ratat.
Sau măcar ţin să ne convingă că nu sunt vinovaţi pentru că se află pe marginea ratării. O minimă atenţie la discursurile lor scoate în evidenţă faptul că inventarul mărturisit al motivelelor care i-au determinat să rateze se reduce la un singur punt: au „deranjat”. Au zgîndărit comoditatea celor din jur dorind prea mult adevărul. Performanţa. Dreptatea.
Fiind atît de buni încît au devenit periculoşi. Fiecare a deranjat camarila celuilalt. Interesele economice ale celor care îi înconjoară. Şi-au trezit reciproc din somn amantele, şi-au violat corespondenţa. Au vrut să spargă interese economice antiromâneşti. Au vrut binele poporului. Au încercat să creeze o imagine în exterior.
Au intrat în războiul parcărilor şi în bătălia petrolului, au pornit ofensiva împotriva privatizărilor ilegale şi a încredinţărilor directe a lucrărilor de asfaltare a drumurilor săteşti din România.
Citeam, zilele astea, un interviu în care un specialist în integrarea est-europeană spunea că România va juca un rol la fel de „agresiv” precum Polonia în cadrul Uniunii Europene, şi nu va fi un membru delicat şi tăcut precum Ungaria, tocmai fiindcă România e o ţară mare. Poate că, statistic, suntem o ţară mare. Politic suntem însă o ţară mică. Tare mică. Atît de mică încît nu încap două „iubiri” în ea.
Atît de mică încît nu poate cuprinde şi iubirea lui Băsescu pentru ţară, şi pe cea a lui Tăriceanu. Amîndoi încearcă să ne convingă că doar din dragoste pentru popor fac totul. Tot din dragoste pentru popor au ajuns să se urască, tot din dragoste pentru popor ne-au azvîrlit în această tulbure neaşezare politică. România e prea mică pentru a încăpea iubirile celor doi, însă e suficient de întinsă pentru a le cuprinde urile şi ratările.
De fapt, uşor, uşor, transformă, lucrînd laolaltă, toată ţara într-o imensă ratare. Multă vreme I-am gîndit separat. Multă vreme am căutat vinovăţii individuale în relaţia dintre cei doi. E inutil. Sunt un cuplu inseparabil. Dar limpede ca o demonstraţie matematică. O demonstraţie, e drept, total neeuropeană: suntem o ţară prea mică pentru iubire, dar suficient de mare pentru ură.
Miron Beteg
