Omul facuse un drum obositor, sperând sa vorbeasca unei sali pline despre
roman si români, dar si despre destinul exemplar al celui care se sacrifica
de dragul gratuit al fictiunii. I-a fost dat sa gaseasca, însa, o sala
glaciara, aproape goala. Doar doi sau trei profesori de limba si literatura
româna, câtiva seminaristi greco-catolici, un manunchi de elevi
adusi pentru „fundal”, ziaristii convocati pentru a imortaliza „evenimentul”
(plecati dupa un sfert de ora) si înca vreo zece rataciti. Rusinos, dar
previzibil.
Cine se mai oboseste, astazi, sa iasa din casa pentru a asculta si vedea un
ins oarecare, fara rating, inactual, incapabil sa-ti spuna care ar putea fi
calea rapida catre succes si milionul de euro? Doar disperatii, acei insi suspecti
care mai citesc o carte sau îndraznesc, numai în clandestinitate,
sa deschina un volum de versuri. Cultura te face, automat, un esuat, te livreaza
unei marginalitati tarate.
De 18 ani, monitorizam neputinciosi derapajul spre trivialitate si scandal,
în contrast cu refuzul prealabil al proiectelor semnificative. Totul este
cazut într-un derizoriu jucaus, fara amplitudine sau adâncime. Gestul
cultural este pe cât de sfios, pe atât de ignorat. Ce e de facut
în fata acestei crize intervenite pe piata consumului de valori culturale?
Nimeni nu are un raspuns, câta vreme reperele consacrate ale spiritului
au fost pierdute, daca nu de-a dreptul substituite de geamanduri ale vulgaritatii
cu oferta luxurianta.
Iata, la Timisoara, noua stagiune a Filarmonicii a început într-un
mod socant, pe linia marketingului din showbiz. Cei ce erau în centrul
urbei de pe Bega au putut asista la un concert simfonic la care au participat
si 12 soldati. Ce treaba avea racanul cu Bach, v-ati putea întreba. Ei
bine, cineva s-a gândit sa trezeasca din letargie melomanii si sa-i readuca
în sala de spectacole, folosind salve de tun, trase sub bagheta dirijorului
si la comanda unui apevist. Incredibil!
Mozart în concubinaj cu praful de pusca, sonata la concurenta cu sonoritatile
câmpului de bataie, iata o reteta pentru o posibila reabilitare a muzicii
culte. În acest fel, frustrata si resentimentara, cultura ar putea deveni,
în goana dupa succesul la public, un sport extrem. De ce, nu?
Tot în weekend-ul trecut, la Sibiu, capitala culturala a Europei, asa
cum stiti, a avut loc un maraton la care au participat aproape 100 de poeti
români si straini. Acestia si-au recitat poemele favorite, câte
zece minute, în frunte cu Mircea Cartarescu, pâna spre ora 3 a diminetii,
în Aula Universitatii „Lucian Blaga”. Nu stiu de ce asta mi-a
adus aminte de un film trist, de altadata, cu Jane Fonda, „Si caii se
împusca, nu-i asa?”. Doar excesul poate legitima interesul?
Daca somnul ratiunii naste monstri, atunci, nesmintit, somnolenta culturii
praseste Vanghelieni si Becali. Nimic din ceea ce nu ne socheaza nu mai reuseste
sa ne fixeze atentia, sa ne mobilizeze si sa ne îndemne. Unul dintre cei
mai mari romancieri de dupa razboi, venit la Oradea, i-a lasat indiferenti pe
dascalii de literatura, ramasi, probabil, în fotoliul conjugal pentru
a urmari o partida de fotbal ori gâlceava insolenta pe marginea motiunii
de cenzura.
Un scriitor este, astazi, un nimenea – ins ridicol devorat de amagirile
unui imaginar invalidat de turmele ce pasc, vesele, pe câmpiile unui Elizeu
la difuzoarele caruia se dau manele. Drept bonus, premiantii vad videoclipuri
cu Ady deVito.
Florin Ardelean
