La nivel moral, cel putin, românul picteaza „Coborârea de pe
cruce” nu cu pensula, ci cu bidineaua, si încearca sa filigraneze
preceptele etice cu picamarul ori cu sapa pe foi de ceapa si sorici de porc.
În aceasta incertitudine „constructiva”, cel mai usor de
prizat e lipsa de caracter. Lipsa de caracter a început sa se vânda
la noi, din ’45 secolul trecut încoace, la doza învelita în
folie de aluminiu, precum drogurile nu foarte scumpe. Doar boii sunt consecventi,
se mai spune. E cea mai ieftina scuza pentru lipsa de respect înaintea
unei judecati morale pe care chiar tu ai aruncat-o pe piata. Cel mai lesne mod
de a-ti camufla absenta reperelor. Poti spune dimineata un lucru, pe care sa-l
negi cu nonsalanta dupa lasarea serii. Poti acuza violent ceva, ca tot tu, peste
un an, sa explici ca lucrurile erau, de fapt, într-o perfecta ordine.
Când acest „hopa-mitica” moral e vopsit si în culorile
interesului national, ale binelui public sau ale necesitatilor de moment ale
tarisoarei, nici macar deratizarea contra cost nu ne mai poate salva. Evident,
aceasta absenta e cel mai usor de observat la clasa politica cu care ne-a blagoslovit
„poporul alegator” (îi zic asa dupa celebrul „popor
PSD” al lui Oprescu). Ar fi însa o imensa greseala sa credem ca
noi, cestilalti, muritorii de rând, suntem altfel. Nu suntem. Tocmai de
aceea si clasa politica e asa cum e. Cu voluptatea permanenta de a-si schimba
parerile, opiniile, judecatile. Cu pofta perpetua de a linge acolo unde a scuipat
sau de a scuipa acolo unde a lins.
Am citit cu placere antologia de cuvinte dulci si descrieri picante avându-i
ca subiecti pe Traian Basescu, Theodor Stolojan, Valeriu Stoica si Cristian
Boureanu. „Lacheu”, „tehnocrat scos din baie”, „om
absorbit de alcool”, „politician cu orgolii marunte, aflat în
cautare de popularitate ieftina” sunt doar câteva dintre etichetele
pe care si le-au lipit reciproc pe frunte în urma cu ani. Acum s-au înamorat
subit, ca la o petrecere UTC pe santierul Popesti-Leordeni. Într-un interviu,
Stolojan se plângea ca Tariceanu si Bogdan Olteanu, pe vremea când
el însusi îi promova în PNL, erau oameni de treaba, nu jigodiile
care au ajuns acum. Dupa ce l-a facut în fel si chip pe Basescu, Mircea
Dinescu, acest mosier al mintii, nu boier al mintii, îl iubeste acum cu
disperarea unei pustoaice cu cosuri. Si asa mai departe…
Oamenii politici români se întorc atât de des si atât
de disperati spre cei pe care i-au mânjit cu zoaie cândva, spre
cei carora le-au rostit în fata cuvinte grele, de parca toti s-ar supune,
fara sa stie, îndemnului uneia dintre târfele triste ale lui Márquez:
„Sa nu mori fara sa vezi cât de minunat e sa ti-o tragi din dragoste”.
Sa fie vorba de dragostea de neam si de tara? De dragostea de poporul de rând?
De iubirea fata de Uniunea Europeana? Cert e ca oamenii nostri politici si-o
trag mult, des si doar în locuri publice. Dar numai din dragoste.
În plus, aceeasi curva pocaita a lui Márquez mai spune, de parca
ar sta sub frunzele palmierilor la taclale cu Stolojan: „Nu-i nenorocire
mai mare decât sa mori singur!”. Ce nu stie Rosa Cabarcas e ca în
spatiul românesc, uneori, nici moartea nu pare definitiva.
Miron Beteg
