Contează doar că, într-o Românie care încearcă să-şi reconstruiască un destin occidental, un destin capitalist, au reapărut, atât la nivelul preşedinţiei, cât şi în rândurile partidului de suflet păstorit de Emil Boc, discursuri de anii ’50 ai secolului trecut. Discursuri anticapitaliste, în esenţă – atitudini antioccidentale.
În ultimele două zile, Traian Băsescu a demonstrat limpede un lucru: oricine l-ar consilia, oricît de mult şi-ar îngheţa atavismul pornirilor resentimentare, el mizează pe acelaşi terorism al promisiunilor cu care a marcat ultima campanie electorală. Strategia e identică, densitatea ei diferă. Cînd nu te mai baţi cu Marele Licurici, ci cu vecinul de est, atunci cînd irakianul devine „fratele tău de taină, iar Comunitatea Europeană un soi de baby-sitter bine făcută după care ai tânjit ca-n povestioarele lui Freud, din clipa în care ai realizat că falsele sensibilităţi ale electoratului sunt cu totul altele decît înainte de aderare, devine evident că şi terorismul promisiunilor are nevoie de o altă respiraţie şi de un alt azimut.
Cele cinci minute cu care ne-a ameninţat Băsescu, la fel de puţine ca într-un amor politic ratat, sunt jignirea cea mai mare pe care preşedintele a adus-o poporului român, deşi, în esenţă, ne tot anunţă că vrea să se întoarcă „la popor”, precum Prigoană, după un alt divorţ, la Bahmuţanca. Destinul unei ţări se joacă în cinci minute? Atunci de ce nu îl hotărăşte la zaruri, ar dura mult mai puţin?
Ce se mai poate spune pentru a provoca frisoane în masă? Alegătorul român mai e încă obsedat de sărăcie. Mai e un atlet al coşmarurilor diurne provocate de plata întreţinerii. De-o vreme, Traian Băsescu nu scapă nici un prilej să ne spună că suntem un popor de oameni harnici trăitori într-o ţară bogată şi că merităm mult mai mult. Ni s-a repetat atît de des acest lucru încît am ajuns să-l şi credem. Însă relieful psihologic românesc cuprinde, în proporţii egale, toate formele de relief. Electoratul băsescian e pe atât de stresat de propria sărăcie, propria lene, pe cât e de obsedat şi de bogăţia altuia. Dacă pauperitatea e nemeritată, nici bogăţia nu poate fi îndreptăţită.
Aşa că Traian Băsescu s-a hotărât să nu mai lupte împotriva sărăciei, ci împotriva bogăţiei. Obsesia „grupurilor de interese” e o obsesie anti-capital, şi nu una de indignare contra sărăciei. Băsescu mizează perfect pe reminiscinţele comunist-egalitariste care nu ne-au părăsit încă, nici după atâţia ani, codul genetic. Nu vrea să fim toţi bogaţi. Preferă varianta leneşului de serviciu din istoria românească: mai bine cu toţii la fel de săraci. Băile de mulţime, ieşirile la mânăstiri fără servicii de pază prea spectaculoase, mâncatul micilor cu plăcere şi berea care-i curge pe bărbie nu îndeamnă nici la muncă mai multă, nici la civilizaţie. E modul cel mai limpede de a spune că şi preşedintele e la fel de mulţumit cu puţinul pe cât de tare trebuie luptat împotriva celor care au.
Lupta cu „bogaţii” va fi marea miză a lui Traian Băsescu. Şi din funcţia de preşedinte, şi din cea de candidat la preşedinţie. Sunt în jurul său câteva persoane care i-ar putea cita, pe de rost, din Marx sau Engels. Deşi, după cum vorbeşte, după cum se comportă, pare-se că nici lecturile din Stalin nu-i sunt defel străine. E ora 11.37, joi, 19 martie 2007. Trag, din nou, cu ochiul peste discursul de ieri al preşedintelui. Şi am senzaţia că e joi, tot aceeaşi oră, dar anul 1947. Mă aştept să-mi bată cineva, cu cizmele, în uşă, iar GAZ-ul de afară să aibă motorul pornit…
Miron Beteg
