Vitrinele mobilelor, model stas, erau pline cu bibelori mai mici, mai delicate – copilaşi făcându-şi nevoile, coşuleţe cu floricele – şi pahare din cristal pe care gospodina punea mâna doar o dată la şase luni, atunci când le ştergea de praf.
A bea dintr-un pahar din cristal „de vitrină”, de cele mai multe ori adus cu mari sacrificii de prin Ungaria sau Polonia, reprezenta o impietate. Un les-cristal care se putea lăsa cu certuri cumplite dacă nu chiar cu divorţuri. Un Rembrand n-ar fi impresionat pe nimeni. Prea multă smoală într-un asemenea tablou. Până la capăt, beţivul din porţelan era mai simpatic. Doar bărbatul beţivan, fiindcă nu era din porţelan, n-avea nimic simpatic în el.
Astăzi, interioarele apartamentelor arată cu totul altfel. Bibelouri mai au doar nostalgicii. Astăzi toată lumea îşi cumpără – uneori la preţuri imense – „lucruri vechi”. Un cunoscut care n-a scris în viaţa lui un rând şi-a dat salariul pe trei luni ca să achiziţioneze o maşină de scris „Remington” de prin ’42. Plasată aproape în mijlocul camerei, la vedere, dă perfect alături de canapeaua acoperită cu scoarţe ţărăneşti din Ardeal şi biblioteca goală, având însă rafturile din sticlă. Un altul a avut fixul să-şi pună în baie „robinete de epocă”. Le-a luat pe nimic, de la un punct de colectare a materialelor neferoase. Ca să le facă funcţionale a plătit o avere. Baia pare o corcitură de duşuri soldăţeşti cu un budoar de demimondenă.
Aţi intrat într-o casă şi să nu nimeriţi peste tăvi, pahare de alamă, râşniţe de cafea, fructiere de la începutul secolului trecut, socotitoare vechi cu bile din lemn colorat? Inventarul poate fi îmbunătăţit cu mojare, mecanisme primitive de stors fructe, măcinătoare de piper. Practic, avem doar senzaţia că am devenit mai rafinaţi. Fierul de călcat ruginit în interior şi tras în pâslă pe dinafară nu diferă cu nimic de paharele din cristal pe care se dădeau bani grei înainte.
Obiectele nu sunt urâte în sine. Multe dintre ele reprezintă, într-adevăr, o bucată de istorie. Contextul în care sunt plasate le coboară însă în ridicol. Mergi la „pub” şi dai peste costume ţărăneşti transilvane. Intri într-o casă de om normal şi, în loc să te speli pe mâini, îţi scuipi în palme ca să nu laşi urme pe robinetele din bronz. Prostul gust nu ne invadează doar dinspre obiectele din plastic. Internetul şi televiziunea, pe care le hulim atâta, par inocente în raport cu caraghioslâcul esteticii etnografice care a pornit un adevărat război împotriva noastră şi a bunului-gust. Un Dali purtat permanent în cârcă de un agramat nu-l transformă pe acesta într-un specialist în istoria artei.
La marginea Oradiei au apărut puzderie de vile. Unele sunt terminate, altele sunt încă în construcţie. La prima vedere surprind urâţenia lor şi modul mahalagesco-ţărănesc în care sunt construite. Că au costat o groază de bani nu miră pe nimeni. Majoritatea sunt amplasate direct la stradă, precum casele de mahala. Deşi plini de bani, cei care le-au construit rămân în structurile profunde mahalagiii care au urcat, mai repede sau mai lent, de la condiţia de pieţar la cea de afacerist. Toate sunt de-o masivitate inutilă, cubice; unicul principiu arhitectural care pare să fi contat a fost dimensiunea.
L-am întrebat cândva pe un arhitect, tânăr şi dezgheţat, de ce se construiesc cu bani mulţi case atât de urâte în Oradea. „Toţi se cred arhitecţi, mi-a răspuns. De cele mai multe ori te plătesc gras, chiar mai mult decât meriţi, cu o singură condiţie: să nu le ieşi din cuvânt. Uneori ajungem să calculăm doar rezistenţa planşeului”.
E limpede, o clădire urâtă costă cât una de bun-gust, dacă nu chiar mai mult. Şi un oraş urât costă cât unul corect construit. Deşi pare tot mai bogată, Oradea e din ce în ce mai greu de suportat. Există în noi toţi o nevoie permanentă de a ne urâţi, de a automutila. Dacă o ţinem tot aşa, să nu ne mirăm că peste câţiva ani nu vom mai avea nici măcar femei frumoase în Oradea.
Miron Beteg
